Showing posts with label uitare. Show all posts
Showing posts with label uitare. Show all posts

Friday, March 22, 2019

despre faptul că îţi uitasem

uitasem transpiraţia ca o rugăciune fierbinte.
uitasem furia ca apa care încearcă din toate moleculele
să nu fiarbă, chiar dacă sunt o sută de grade
şi o mie de feluri în care treci peste mine ca peste linia continuă.
uitasem gheaţa din vocea ta ca dintr-al prea multulea pahar de whisky
şi antarctica sprâncenelor tale calme ca un ştreang.

ca să mă uit pe mine.

te-am iertat
în alb.

ca să doară doar viitorul
până îmi lasă oasele lucioase,
dar măcar să nu mă jupuie de vie trecutul -
am uitat luna nouă din tine. întunericul tău ritual
cu care voiai să îmi înlocuieşti mugurele de strălucire.
ştiam că deveniseşi oglindă strâmbă
cândva, într-un vis bolnav de-ale mele,
dar, pe furiş, am dus la gunoi pungile negre de sub ochii
doldora de amintiri despre răul absolut
din tine.

m-am convins că numai iubirea din tine
mi-a deşirat şira spinării înnodată din naştere.
mi-am inventat imn ... cum că nu ţi-am suportat
sănătatea ca o otravă pentru dracii incurabili din mine.
o inimă nătângă să fiu, am jurat,
decât să îţi conţin haosul de supernovă care se crede soare
şi nu-i decât o pitică albă în devenire
ca noi toţi.

da, uitasem ceea ce mi-ar fi putut răpi basmul preferat din copilărie
şi salva viaţa.

pentru că doare al naibii să îmi desprind, strat cu strat de pansament plin de puroi,
sufletul tău cald de pe rana deschisă cu care n-ai avut habar ce să faci
decât s-o adopţi din orgoliu şi din praf de stea şi din nevoia ta
de a iubi când nu ştiai pe cine. 

Wednesday, January 30, 2019

strigăt


acesta nu este un strigăt de ajutor.

acesta este sunetul unui elastic
care te pişcă atunci când te apropii
să îi modelezi cutele, să îl eliberezi
din strânsoarea zilelor care trec năucitor.

acesta este un ţipăt
construit din molecule umede de tăcere
care ţi s-a lipit de talpă
când am încercat să te îmbrăţişez
şi te-ai risipit ca un nor
la vestea că ţi-am aflat numele.

aceasta este o furie de abur.
o sirenă amnezică
după ce i-au crescut picioarele
reproşându-le tuturor
visarea ca o uşă spre lumi
imposibil de cucerit.

aceasta este şoapta neputinţei
pirinsă în capcana unei bule de aer
care s-ar fi întrupat din dragostea
între frigul omniprezent în jur
şi cuvântul pe care l-aş fi rostit
dacă nu aş fi ales să îi îmbălsămez
cadavrul mic de frică
în linişte.

aceasta este doar o poezie.
vă rog să nu o luaţi în serios.
doar la lumina unei insomnii de iarnă, dacă se poate,
să o priviţi din alt unghi, să o primiţi sub unghii şi în articulaţii
şi în bucăţile din voi cu care, vreodată, poate chiar
aţi iubit.

Saturday, May 14, 2016

cântec pentru cel asurzit şi amuţit

al treilea război mondial deja s-a petrecut
în ochii tăi, dinainte de primul cuvânt,
dar după ce ai întins mâna
şi parcă ai simţit că aerul trebuia să fie
altfel decât mercurul dintr-un termometru spart
de prea multe stele şi prea multă durere.

condamnat la viaţă cu luna nouă plină de puroi în coaste,
te-ai folosit de un artificiu şi ţi-ai promis
într-o noapte de 1 ianuarie, să explodezi
şi să sperii toţi câinii mai vagabonzi decât tine
pe strada spre visurile care ţi-au fost furate.

te-ai dizolvat în plămânii duşmanului
ca o otravă care cândva a fost apă vie,
o iubire căreia i-a fost mai uşor să se prefacă
în nimic strălucitor decât în braţe deschise.

te privesc abia acum, prin oglinda transparentă
a timpului ca un râu crud, ce nu curge decât
spre ocean, pierzându-şi valurile şi uitându-şi izvorul;
abia astăzi te văd pe tine
în locul chipului meu de paria colorată
prea în afara conturului

şi eşti o poveste minunată în pântecul copacilor,
niciodată scrisă,
o pădure defrişată de dragul poluării.
un vis pierdut, necunoscut
doar de dragul tragediei ...

Sunday, December 6, 2015

în oglinda crăpată a ochilor lui

după a o mie una moarte
din istoria mea,
am învăţat, literă cu literă,
să trăiesc în altcineva -

eram o geană de soare
pe sub care el vedea
verdele pădurii
în fiinţa mea.

vântul cânta în vocea lui
cu acorduri de frunză,
mă modela pe mine
într-o melodie

pe care aproape reușisem
să o memorez, să o respir,
să o inspir în mugurii timizi
care erau inimile altora,
încă nealfabetizați în arta
de a trăi în cineva


când ceva s-a schimbat.
i s-a ridat fruntea de fulgere
şi mi-a pronunţat numele
ca pe un cuvânt abstract într-o limbă
străină.


încă sunt eu în altcineva -
un fir de nisip în ochiul lui.
lacrima care cade doar din cauza
încălzirii globale din braţele mele
defrişate de iubire, inconştiente,
dăruite prematur unei noi lumi.
galbenul firului de iarbă
care s-a săturat să aştepte trecutul
la fiecare război.

după a o mie doua viaţă,
î n c o t r o ?

Thursday, May 21, 2015

Patinatoarea pe viaţă şi pe moarte

Toţi îşi dăduseră cu părerea, aşa cum dai din mână să-ţi faci vânt cu evantaiul într-o zi uscată de vară, cu buze crăpate de cântec şi vorbe târziu în noapte cu prietenii. Toţi au certat-o pentru inima ei nărăvaşă, de nedomesticit. Toţi au implorat-o să nu alunece peste Pojghiţa Morţii. Toţi au invitat-o să se iubească şi aşa, învinsă, vie pe jumătate, ca un vis avortat în luna a cincea. Fiecare avea un cuvânt de spus.

Dar ea era Patinatoarea. Nu mai era femeie - fusese prea arsă de soare ca să se mai numească sexul frumos. Nu se considera nici victimă, nu chiar - se luptase cu prea multe furtuni ca să se mai numească “sexul slab”. Şi parcă nici învingătoare nu fusese niciodată - prea semănau lacrimile cerului cu fulgii mici de zăpadă din ochii ei înseraţi aşa de tânără.

Ea era Patinatoarea. În anotimpul ăsta al morţii, singurul lucru care o ţinea în viaţă rămânea dansul cu gheaţa, sărutul furat de pe buzele câte unui nor după care se ascundea soarele, picioarele uituce care se despărţeau definitiv de condiţia umană şi zburau ... zburau orizontal ... zburau o coreografie a raiului personal în construcţie.

Dacă nu mai era Patinatoarea, nimic nu mai era.

*

Inima ei sălbatică a evadat din captivitate pe marea fără scrupule, ridată de valuri îngheţate. Inima ei sălbatică a dus-o pe culmile nemişcate ale vieţii. Urma un surf de neînchipuit peste kilometri de necunoscut învelit în sticlă subţire; picioarele ei se înfiorau sub greutatea mizei. Sus, jos, era un fel de pungilism între delicateţea fiinţei şi furia unei naturi stupefiate.

Trebuia să ajungă pe celălalt mal. Nu mai vedea cale de întors - crivăţul îi ştersese paşii. Patinatoarea domnea peste frig.

*

Fetiţa tupeistă tuseşte.

O dată. De două ori. Marea i se cutremură sub tălpile dintr-o dată timide. Cine se crede petala asta de nimic parfumat cu rahat de caşalot, să o sfideze pe mama ceaţă care i-a poruncit cândva să nu existe prea mult, să nu cânte prea tare, să nu râdă prea cu poftă ... şi niciodată, dar niciodată să nu îndrăznească să creadă că are strop de echilibru în corpul ăla scârbos din carne şi sânge?

Pielea protestează, plămânii i se încruntă. Stânci negre o însoţesc ca o ameninţare pe drumul său alb. Pe drumul său care, sub umbra trecutul, pare gri, nici stâncile parcă nu se mai simt atât de negre. Se nuanţează matematica iubirii în muşchii ei contractaţi. Războiul interior e pe sfârşite şi parcă totul îi explodează în ochi: răbdarea, trădarea, gândirea şi dezamăgirea, amăgirea şi răzgândirea. Jonglează cu viaţa ei şi a copilului cu ochii-nchişi din pântecul ei ca şi cum pulsurile lor ar fi nişte mingi, marea o loterie ... Patinajul împreună, arta de a îşi câştiga titlul de Om.

*

Oare cum îndrăzneşte? Se joacă. Îi trage clapa frigului, dar ulciorul nu merge de zece ori la apă, mai ales când ulcioru-i gol demult, apa - vrăjitoarea cea rea ce vrea să te înghită, iar graniţa dintre Patinatoare şi vrăjitoare - o pojghiţă subţire de speranţă sub greutatea patinelor şi bocancilor şi pântecului şi fătului şi trecutului uzat şi viitorului duşman.

Graniţa se crapă scrâşnind din dinţii valuri de gheaţă. Patinatoarea se ţine cu două degete şi-o unghie ruptă de vârful unei stânci cu rânjet de pescăruş mort la datorie. Strigătele îngrozite ale prietenilor s-au pierdut demult în urmă, ecourile lor se eschivează, în urechi ea mai aude numai amintirea unei scoici de astă vară.

Astă vară când iubea şi dansa şi trăia, chiar fără să fie Patinatoarea. Astă vară când, dacă Iubire nu era, nimic nu era; dar în clipa asta de Patinaj pe viaţă şi pe moarte, nu mai contează nimic altceva decât gleznele sucite care încă îşi găsesc graţia şi echilibrul îndoit, îndoliat, îndurerat - care încă este o specie de echilibru ...

Unghiile se rup şi timpul trece. Ochii plâng şi călăul vânt îi usucă. Ridurile mării o ceartă în continuare pe biata patinatoare. Mediocră, patinează mărunt ca să supravieţuiască-n continuare, fără picioare - un destin prost gândit, slab tipărit la maşina de scris a copilăriei sale de muritoare.

Dacă Iubire nu este, nimic nu este, dar ea deja este un nimic conturat de pantofii care alunecă pe gheaţa înnodată, încovoiată, nemaicălcată. Niciun patinator n-a mai fost atât de nebun. Nicio regină atât de copilă.

*

Copila luptă cu distanţa măsurată-n litri de cer şi greutatea măsurată-n miligrame de gheaţă care, la tot pasul, se crapă sub visele ei, sub fostele iubiri, sub cuvântul cu P de care nu e demnă şi poate n-a fost niciodată - acum p de la prea puţin.

Smulge o stalactită de gheaţă şi şi-o înfige în pântec. Sângerează albastru şi curge toată umanitatea din ea. Hotărâtă să parcurgă întregul drum ca la carte, îşi mărunţeşte şi trupul, şi sufletul.


Orfană de lumina care s-ar fi putut naşte din ea, sclava pojghiţei de gheaţă patinează până la celălalt mal al mării. Oamenii o aclamă, dar nimeni nu ştie .... că pentru a supravieţui ca patinatoare mediocră, responsabilă, copila a renunţat la ultima fărâmă de Om din ea. Astăzi este artista desăvârşită, dar mai lipsită de lumină ca niciodată.

Şi, deşi patinatoarea s-a domesticit şi şi-a înţepat timpanele cu frig şi cu ceaţă ca să nu audă, de fapt ...

unde lumina nu este, nimic nu este.



De atunci are un gol în piept care doare - destul de larg să încapă în el medalia de supravieţuitoare

dar cel care supravieţuieşte, nu întotdeauna Trăieşte.





















21 mai 2015

Thursday, December 25, 2014

amintiri restaurate

fosile cu luciul şters de ocean.
ani cu soarele şters de zile cu ceaţă.
eu ştearsă de atâţia tu prea importanţi.

*

cândva trăiau-
pagini respirând vântul,
braţe întinse către cer
ca o rugăciune

fără cuvintele

astea care sufocă foaia de hârtie.
fără gramatica inventată de om
să nu mai existe loc pentru zgomot,
o muzică artificială.
un jurnal mai mult scris decât trăit împreună.

*

tu în banca ta, eu în banca mea
şi doar braţele noastre ca nişte crengi
împreunate pentru rugăciune

îşi mai amintesc,
între atâtea rânduri
şi atâtea legi,

ce este iubirea.


Saturday, December 13, 2014

cum se cade să fim

se aşterne zăpada
peste inima mea.
în curând, dragul meu,
nu te voi mai simţi nici pe tine
şi iubirea va mai fi doar
hârtie frumoasă
de împachetat cadourile.

Friday, November 7, 2014

memoria din carne şi sânge a uitării


în groapa amintirilor reciclate
merge din ce în ce mai scundă,
purtând un şal de orizont pe umeri
şi o singură lacrimă de soare
la graniţa de sud-est a ochiului ei drept.

îşi spală trupul
în balsamul tuturor cuvintelor
pe care nu îşi aminteşte cum să le pronunţe.
buzele ei nu mai cunosc
decât alfabetul sărutului;
iubirea lor amnezică se ascunde
între două râsete care rimează
parcă din întâmplare.

uitarea este o memorie din carne şi sânge.
o gaură albă în pieptul universului.
felul în care oftează un dumnezeu
care nu îşi aminteşte de ce a început să creadă în el însuşi
şi totuşi ...

ea mărşăluieşte mătăsoasă
pe verticală, prin nisipuri mişcătoare, în jos
spre miezul ei de amintire
fără limbaj şi fără imagini, ca o formă de prăjitură
în care poţi coace Viaţă
în toată dulceaţa ei, cu toate condimentele
şi cu toate tresăririle ...

Wednesday, February 6, 2013

mărunţiş



îmi golesc buzunarele
prea uşor în faţa
brizei de toamnă

de parcă nu ar conta

moneda arămie de 5 bani
în culoarea frunzelor care cad,

bancnota mototolită
de copac care nu şi-a trăit
viaţa până la ultimul inel,

bucuria mea măsurată în milimetri
pe un segment de aproape-curbă

şi inima ta, luna ce-mi dăruieşti:
a cărei mărime nu o înţeleg, dar o beau
dintre degetul mare şi cel arătător
şi mă plâng de gustul distanţei

înghiţind strălucirea prea repede,
ca şi cum nici n-ar fi existat
pentru mine în mijlocul întunericului.
ca şi cum nu m-ar îmbrăţişa dinăuntru
în fiecare clipă.

poate nu-i o idee aşa bună
să mă ofilesc ca o nebună
de la cea mai pală reflecţie a toamnei
în oglinda spartă a sufletului doamnei

şi să rimez
doar cu ceea ce crede lumea
că am

când eu sunt
de fapt bogată
într-un ţinut al viselor mărunte
împlinite în stil regesc.


Monday, August 6, 2012

anotimpurile uitǎrii



am ascuns dimineaţa
într-o scorburǎ a arborelui de cacao
sǎ-mi rǎmâne mie toatǎ
tinereţea soarelui, toatǎ
roua îndrǎgostitǎ de frunze
în pǎmântul palmei mele ...
şi am uitat. acum cred
cǎ ploile l-au spǎlat pe dumnezeu
ca pe o poezie confundatǎ
cu o mare patǎ de cernealǎ.
acum cred cǎ în palma mea
florile înfloresc deja ofilite.
acum cred cǎ soarele e un bǎtrânel scârbos
cu o cocoaşǎ de luminǎ
care se stinge încet, câte puţin în fiecare minut
şi nu-mi amintesc sǎ ne fi strǎlucit ochii vreodatǎ
altfel.
am scuipat miracol dupǎ miracol
şi le-am învelit în dimineaţa sufletului meu
pe care am ascuns-o, rebelǎ,
într-o scorburǎ a arborelui de cacao,
iar acum nu-mi mai amintesc
dacǎ e adevǎrat sau numai o legendǎ
cǎ mi-am dorit cândva atât de mult
sǎ joc şahul vieţii, încât nu încǎpea în mine îndoialǎ
cǎ ambii jucǎtori vor câştiga.

acum abia simt gustul unui cappuccino
pe limba mea înrǎitǎ de nori amari
şi fulgerǎ în mine,
un spectacol
la care eu refuz
sǎ aplaud.