nuanţe de amar

prima zi cu nori 

în leagănul din curte 

vântul de toamnă 

aduce miros de cafea 

şi zâmbet pe faţa doamnei. 

 

*

 

departe 

pe plantaţie 

mâini de copil 

se întind după boabe - 

soarele şi sudoarea.

cu părul puţin umed

cu părul puțin umed

de la umeri în jos

 

o privesc din nou

și din nou

prin substanța translucidă, amintirea,

dezmințirea și minciunile

că aș fi putut face vreun gest

 

magic, care să schimbe cursul

râului ăstuia sărat

în undele căruia se vede clar

și se simte mirosul fiecărui fir de iarbă.

 

noaptea îmi zâmbește

ca unei vechi prietene.

incisivii ei de întuneric

sunt imaculați:

îmi văd în ei ochii,

înotătorii de performanță înecați

și toți pistruii din suflet.

 

cum să dormi când te orbește claritatea?

când înțelegi că suntem nimic sclipitor

în devenire?

lumea în care încă nu cred

 văd ce ai iubit

şi mă strâng în jurul zilei de ieri

ca lămâia în jurul limbii.

văd cu ochi lichizi ce ai urât

şi nu mă apropii decât cu o geană de lumină

apoi fug pentru că mă frige trădarea care ar fi

în ochii tăi care nu mai sunt

şi când gândurile la tine îmi sunt perne de lemn

îmi aştern o poezie moale

în care să îmi doarmă

dorul

ce încă mă loveşte cu picioarele dinăuntru

şi refuză să se nască.

delicatesse

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

îţi poţi croi o viaţă întreagă

din alb şi negru

dacă înţelegi forţa

cu care inima hotărâtă conduce creionul

şi sensibilitatea calculată cu care alunecă

degetele patinatoare pe folia de gheaţă

a unei foi goale, în căutarea unei faţete

a frumuseţii.

 

poţi ţese culori şi texturi

cât spectrul vizibil şi o iluzie mai departe

din alb şi negru

când eşti fluent într-un milion de griuri

şi simţi pe papilele gustative lumina şi umbra

la fel de proaspete -

 

coci momente până se rumenesc,

adaugi detalii după gust

şi, voilà!

nu-i nevoie să gândeşti în toate culorile

ca să creezi viaţă.

 

 

 

 

Portret de AdiArt

mărturii organice

 

lacrimile nu expiră.

 

le plâng după douăzeci și doi de ani

și au același gust când îmi frig obrazul.

proaspete ca și cum ieri aș fi văzut

copiii devenind ceață sub vocile de grindină

ale propriilor părinți afoni.

 

iubirea este o harpă.

mie mi s-a spus că sunt stană de piatră

așa că am luat o inimă de piatră

pe care nu o mai las din mână niciodată

dar vai, până și în ea pulsează

căldura mea renegată!

 

iar ei ... ei erau în mine

tăceri care îmi tăiau măruntaiele,

fugi care nefugindu-se mă ardeau

din interiorul pielii ca niște ruguri

și lupte demne pentru care aveau

pumni prea slabi și țipete ruginite

și obiceiul prost de a sta în genunchi

măcar în gând, imediat ce li se spune.

 

mie nu mi-a spus nimeni

cu subiect și predicat să stau în genunchi

mie mi s-a spuspuspuspuspus

ca o rugăciune urlată până devine ordin

că nu îmi pasă de nimeni.

 

asta era tăcerea mea. părea mai ușoară.

îmi era corpul modelat din baloane de săpun

ce treceau fantasmatice pe lângă viață

de la o distanță de cel puțin doi metri,

nu care cumva să mă păteze vreun cuvânt prea răstit

și să mă sparg.

pluteam și nu știam că pot decide în ce direcție; cu atât

mai puțin, că ar conta

să plutesc, în neștiința mea, lângă cineva.

 

...

 

dar încă le port pe toate.

amenințărilețipetelerănilepecarenuleamzăritloviturilenoriietichetele

tot ce li s-a întâmplat lor și am lăsat să cadă pe podeaua capului meu

ca niște vaze de preț, să se spargă de liniștea de lemn

- tot ce am crezut că nu mi se întâmpla mie.

 

nevăzute. fără vreo importanță practică.

le port pe umerii mei care dor ca o moarte trădată

când se despart de patul - iubit posesiv.

poziția nu e pentru mine. nici drepți, nici în genunchi.

doar o încruntătură ca un caracter kanji, neînțeles

de cei cărora îl adresez, îmi stăruie caldă pe obraz

 

pentru că, întârziate, inutile și superb de vii

în sinceritatea lor uitată, lacrimile nu expiră

 

*

 

și, deși ieri nu știam să spun povestea asta,

de asta sunt aici.

cerc vicios, alungit

 

iubirea mea în valuri liniştite

curge printre insulele tale

sufletul livezii în cascade

 

muşchii mei îşi amintesc

camera încăpătoare

a unei seri târzii în care

nu trebuie să impresionez

pe nimeni

 

până dimineaţă stăm

îmbrăţişaţi dinăuntru

ne prinde în razele tentacule

soarele portocaliu de efort

când răsare

 

dar la lumina lui înţeleaptă

cu părul alb şi începutul la orizont

iubirea asta arată altfel

 

un puzzle ieftin

în culori ţipătoare

şi cu piese lipsă

 

imitaţie după tabloul

care mi s-a născut în inimă

într-o zi de septembrie

când nu eram singură

 

dar pe care nu l-am dăruit lumii

niciodată

 

iubirea mea în valuri liniştite

alunecă printre insulele tale

sufletul meu de livădar ameţit

învins de asfalt