Tuesday, October 30, 2012

retorica mea amară



şi dacă
nu aş scrie cu acelaşi
stilou cu peniţă de aur
ca tine
în maculatorul vieţii mele,

mi-ai permite
să fiu o aliteraţie
la întâmplare
în poezia ta?

*

şi dacă
nu aş tânji atât de egostă
după umbra stejarului tău
celui mai bătrân şi înţelept,

mi-ai îngădui un loc de cinste
şi mie
în lumina ta?

*

şi dacă, şi dacă
unu plus unu ar face tot unu ... ?
şi totuşi, dacă …?


cârcel la piciorul prieteniei


cerul e aşa plin de ulei,
aproape
că nu-l mai poate spăla nici ploaia.

*

azi dimineaţă
la ora patru cincizeci şi trei şi unsprezece secunde,
a izbucnit
cutremurul de zece grade pe scala richter
în mijlocul raiului.

*

pământul cel mai moale din mine
se modelează, se modelează, se modelează prea mult
şi devine foc
şi nu mai naşte nimic cu sens din
pântecul dumnezeului meu interior.

iată că omu’ a învăţat să facă foc
şi ce-a ales să facă?
s-a făcut foc
pe sine
de parcă s-ar fi cunoscut.

*

da’ nu-i bai, căci, vezi tu, eu eram singură
în marsupiul încăpător al iubirii
şi am fost singura
martoră şi eroină şi victimă a cutremurului;

vezi tu, numai eu ştiam
că acolo este raiul.

*

mi se face greaţă
de atâta cer slinos
şi niciun om de zăpadă
nu mă salută din curte.

Monday, October 29, 2012

biblia prieteniei, variantă de lux


tu eşti
o carte prea sfântă
ca să o deschid -

necitită.

nu vei cunoaşte niciodată
binecuvântarea
paginilor galbene
cu urechi de măgar

şi nici eu nu voi şti niciodată
dacă te-am iubit într-adevăr
cu fiecare literă mai mult,
cu fiecare punct mai credincioasă

sau dacă poate doar
mi-a atins inima
bărbatul îmbrăcat în alb
care vorbeşte despre
tine,
duminica măştilor lui
şi lunea sufletului meu
când mă trezesc şi am mult de muncă
la a ţine închişi ochii-mi însetaţi de a se deschide.

învăţ să fiu analfabetă
şi să nu te citesc.

Saturday, October 27, 2012

îngemănare




noi nu ne-am născut împreună.
noi alegem să strălucim împreună.

*

suntem două râuri
care sug la sânul aceleiaşi mări -

acelaşi fel de hrană sufletească
pentru cer.
aceleaşi riduri
din pietrele aruncate de copii, din lumină
şi din oglindiri imperfecte.

*

noi nu ne-am născut împreună.
eu strălucesc mai tare în ochii tăi.

*

pictezi.
în uleiurile tale, mi se împacă
albul cu griul, griul cu negrul,
albul şi negrul
mi se tutuiesc
pe pânza prezenţei tale.
te rog, pictează-mă în continuare,
pictează-mă până când îmi cresc şi mie degetele
ca ale tale: murdare de cele mai vii culori.

*

noi nu ne-am născut împreună.
tu .... tu eşti! lumina cea mai frumoasă din ochii mei
acum.

*

ne îngemănăm
în zgomot şi în linişte
şi ne iubim de parcă am fi surzi
pe muzica dintre zgomot şi linişte
până când se îndoaie portativul
şi se zdrobesc notele muzicale
sub greutatea bagajelor noastre
diferite
puse în aceeaşi traistă.


Wednesday, October 24, 2012

Verbalizarea mozaicului

(cum ai putea face să devină tablou?)




Simte-te ca la tine acasă
în leagănul unui cuvânt
pe care încă nu îţi aminteşti
de unde îl ştii
sau măcar că îl ştii.

Simte-te ca la tine acasă.
Înţeleg razele strângând din dinţi
între petele de culoare
cu care te-ai mânjit.
Înţeleg, inima-ţi
a-sfinţit într-o propoziţie -
cum ar suna să răsară într-o alta?

Te invit
la petrecerea întunericului.
Îţi propun să te îmbraci în alb
şi să ţii astfel
doliu pentru ziuă.
Poate îţi vei pune umbra în cuvinte
pentru prima oară
potrivite.
Nu trebuie să rimeze. Nu trebuie să te tai
într-un ciob de la o sticlă de bere în care ţineai prea multe
silabe. Nu trebuie să doară
sau să fii fericit.
Nu trebuie.

Îţi poţi schimba locul
la festinul existenţei,
însă locul tău este
undeva. Unde îl vrei. Unde îl crezi. Unde îl
rosteşti.

Rămâi
ca un pictor
care s-a jucat între contururile clădirilor
şi acum
le îmbină, le studiază, le aduce
împreună, le remodelează
şi le dă sens.
Rămâi
ca un pictor
care, deşi nu a pus în viaţa lui mâna pe o pensulă,
îşi aduce aminte, încetul cu încetul, din ce în ce mai clar,
că poartă un tablou migălit
în piept.

Te invit să pleci
purtându-ţi lumina pe faţă, să se vadă.
Nu te-ai născut cu ea ca să ţi-o ascunzi
ca pe un rest de tine între dinţi!
Îndrăzneşte
să o scrii. Priveşte-o! Fă-i cadou
mătasea vocii tale!

Din poţiunea magică a unei propoziţii,
dă-i voie luminii tale
să devină
ea însăşi.

Mai mult decât un cuvânt.

Thursday, October 18, 2012

regulile jocului




cartea de colorat
pe care s-au jucat
Copilul şi Lumina -
un copac mov.

cartea de colorat,
zeci de pagini de calendar
rupte
şi vorbele mamei -

şcolarul şterge urmele creionului
cu radiera
şi se şterge pe sine
cu un creion verde
bine ascuţit.



netradus



îmi eşti curcubeu
netradus în promisiune
şi, cu umbrela mea cea gri decolorat,
risc
să îmi rămâi baltă în suflet -
o ploaie torenţială
pe care nu am tupeul să o traduc în curcubeu.

îmi eşti spin
şi ştiu, mă rog, pe cuvânt că ştiam
că tu însemni trandafir.
mi s-au împletit
sângele şi petalele,
parfumul şi urdorile,
somnul si dimineaţa -
m-am împletit cu tine
şi am uitat - să mă iert! - am uitat de-a dreptul
să ne traduc pe noi
prin expiraţie -

te păstrez în plămâni
până ce de la respiraţie
ajungem la implozie.

te păstrez în mine
ca pe cea mai mare bancnotă
ieşită din uz
înainte de a fi avut curajul
să îmi cumpăr ceva de valoare.

da, da, ce ştii tu? îmi eşti totul
netradus în nimic.

sunt prinsă în capcana sunetelor nearticulate.

Sunday, October 14, 2012

studiu despre sete



Cerşetorul îşi linge rănile deschise
cu terogul lui ruginit,
murdar de sare.
Cerşetorul are o limbă proprie
în cadrul căreia are voie
să fie
viu.
Cerşetorul îşi ţine cocoaşa dreaptă mereu.
Îngenunchează cu cea mai mare
nobleţe.

*

eu nu aş cerşi niciodată.

eu sunt ecoul şters
al unei avalanşe de
demnitate.
mă sfărâm la mângâierea vântului.
stau în poziţie drepţi
ca la armată
pe timp de pace.
se dau războaie mondiale
şi intergalactice
în organismul meu
la un pas cât al unui copil
de moarte.

eu primesc
numai când plouă.

iar atunci când plouă,
îmi place să mă prefac
că mă înec
în aşa ocean de miracole
mici, mai mici decât unghia
de la degetul meu mic.

eu nu cerşesc niciodată.

Saturday, October 13, 2012

loc de onoare




soarele, mândru de miezul zemos al zilei de vară.
se caţără pe cer ca un copil expert în arta copilăriei
şi îşi dă drumul uşor pe toboganul de nori al cerului
până în ochii celui mai amărât nevoiaş.

îţi mulţumesc ţie, soare, că mi te-ai topit în inimă
şi te-ai simţit destul de acasă
încât să mă onorezi cu o umbră.
îţi mulţumesc ţie, soare, că stai la masă cu mine
cocoşat şi cu dinţi de aur
şi scuipi sâmburi mici de întuneric
în aceeaşi scrumieră de orizont la apus
în care şi eu
îmi zdrobesc chiştoacele de vis.

Thursday, October 11, 2012

modestie



nu recunosc că
te iubesc
pentru că, deşi poate nu mi-ai spune-o,
teiubescul meu pentru tine
ar fi zgomot alb într-o scoică, pe jumătate închis şi
confundat
cu marea, pentru că deşi am fost pe litoral de zeci de ori, eu niciodată
nu am avut urechi pentru
muzica mării.

nu recunosc
nu pentru că nu aş fi comis păcatul originar, cel de la care au pornit toate
binecuvântările;
ci pentru că
teiubescul meu pentru tine
e prea tare ca să mai ai urechi pentru altă parte din mine
şi,
în orice caz,
nici eu
nu am
decât un creion cu vârf tocit, gelos pe cerneală, prea
vulgar ca să atingă o poezie
atât de
sfântă.

nu are rost
să recunosc
pentru că al tău este un întreg
ocean.

Sunday, October 7, 2012

verbul



tremurǎ.

ţi se face frig -
eşti laş. te faci frig.
vǎ clǎtinaţi empatic.
cântaţi
mergând
cǎlcându-l în picioare
pe “a rǎsǎri”.
vorbeşti tare. strigi. şopteşti
pânǎ ţâşneşte din tine - ţipi!
o vorbeşti pe ea
pânǎ se aprinde
şi arde, arde
pânǎ se
stinge
şi tu te
stingi
din felul în care râd eu
când vreau sǎ plâng,
te stingi din mine
şi se face
întuneric.
se substantiveazǎ viaţa.

sunt o laşǎ!
eu mǎ ghemuiesc în umbra unui substantiv.
eu mǎ fac întuneric.
eu refuz rǎspicat
sǎ luminez.
mǎ sting
înainte de
a mǎ fi aprins.

tremur.

şi braţele tale, oricât m-ar încǎlzi,
nu pot fi de ajuns
sǎ mǎ rǎzgândesc. sǎ mǎ transform
dintr-o mânǎ de cenuşǎ tremuratǎ de vânt
înapoi în cineva
care arde.

atât sǎ-mi spui:

atât sǎ-mi spui:

când ai uitat

sǎ-mi strângi inima la piept
ca şuviţele rebele într-o coadǎ de cal,
ca silabele într-o rimǎ îmbrǎţişatǎ?

în ce clipǎ
a cǎrui mileniu
din care zi

s-a scurs ultimul fir de nisip
al iubirii tale
din jumǎtatea mea de clepsidrǎ ieftinǎ
pe care te-am rugat sǎ o pǎstrezi
sub perna cea mai moale pe care o ai?

în ce anotimp
din care urdoare a soarelui
a devenit felul în care mǎ pronunţi
mai puţin decât o artǎ?

sau poate doar eu
alerg în jos pe scara rulantǎ a nopţii.
poate doar mie
mi se pare mai poetic sǎ te privesc
prin ceaţǎ.

mǎ demachiez de întrebǎri
pânǎ rǎmânem
un singur punct
strǎlucitor
prins în ochiul stâng al universului.

când am uitat

sǎ îmi simt inima bǎtând
într-o camerǎ micǎ
şi intimǎ
din vila pieptului tǎu?

atât sǎ-mi spui.

anulare



ce am plantat mai fructifer
în solul umed al ochilor mei.

ce a strǎlucit cel mai tare
între ramurile astea înflorite
pe care le-am ţinut în jurul soarelui
ca pe nişte braţe prea conţinǎtoare.

ce i-a orbit pe ei
cel mai ruşinos
de ireversibil.

ce a crescut
timp de un secol şi
secunda
care a schimbat totul,
momentul când mi s-au uscat mǎrile în suflet.

ce am nǎscut cel mai viu -


şterg cu buretele.



se face baltǎ la picioarele noastre
pentru cǎ nici nu mi-am permis timpul
necesar
sǎ storc buretele
de zoaiele viselor care mi s-au topit
la cǎldura ta.



promit,
voi sta peste program
sǎ curǎţ de pe faţa pǎmântului
balta asta minunatǎ

de apǎ, praf de cretǎ şi luminǎ.


cumul



se adunǎ
din ce în ce
mai mult
parfum
în spatele florilor

şi îmi ud
lumea interioarǎ
cu foc
sǎ creascǎ mare,

dar oare cum
sǎ dau la o parte
trandafirii cei mai sfinţi
şi sǎ mǎ pun în loc
pe mine îmbrǎcatǎ în câteva silabe
ca o grǎdinǎ japonezǎ?

aroma
este mai mult
decât buchete de flori
aruncate la nunţi
dupǎ care te îmbeţi cu aerul
şi nu mai şti cum
sǎ respiri ca sǎ însemne încǎ
din ce în ce
mai mult.

da, da, cunosc pǎmântul
cu mâinile mele ca nişte pietre erodate
de bucurie.
da, da, am coborât
în miezul de noroi al raiului

şi habar n-am avut
ce altceva
sǎ aduc înapoi
ca suvenir
decât asta.

cum sǎ pun întrebǎrile
fǎrǎ sǎ ştiu niciun rǎspuns?
oare chiar este cel mai bine
pentru cǎsnicia fericitǎ
dintre poezie şi viaţǎ

ca ceul şi cumul
sǎ se ţinǎ mereu de mânǎ?

oare?


Saturday, October 6, 2012

naturǎ moartǎ cu şerpi



mii de şerpi
mi se târǎsc sub piele -

dragul meu, uiţi în fiecare zi
pe masǎ câte un mǎr
atât de mare, cǎ i s-ar asorta de minune
o muşcǎturǎ!

îţi bate inima
într-un ritm
pe care din ce în ce mai greu
mǎ abţin
sǎ îl îngân, sǎ îl strig -

mi-aş sparge dinţii vocii
înfruptându-mǎ din secundele
n o a s t r e

; se cheamǎ naturǎ moartǎ, dar mie îmi place
sǎ pretind cǎ este genul de picturǎ
cel mai dǎtǎtor de viaţǎ.

mii de şerpi, dragul meu, mii de şerpi
îmi sâsâie în inimǎ
numele tǎu copt
pe tavǎ de porţelan.


Thursday, October 4, 2012

surpriza




un cub de zahǎr
când nu aveam timp
nici de limba
maternǎ.


*

un cer întreg de arome
pentru care nu am
cuvinte.

*

ies afarǎ
şi observ
nesfârşirea zǎpezii:

în realitate, doar cireşi
care înforesc întruna!

*

tu
rǎsǎrit
pe cerul gurii mele
binecuvântate
chiar şi când ştiu
cǎ nu voi şti niciodatǎ
ce gust ai.

*

zbor împreunǎ
mai important decât destinaţia
chiar şi când destinaţia
este supravieţuirea.

*

eu
asfinţitǎ
într-o limbǎ în care cuvântul noapte
înseamnǎ ceva nespus de frumos.

*

un rând de linişte



pentru cǎ a fost destul.
destulǎ poezie. destule litere.
destulǎ tandreţe ascunsǎ in zâmbetul strâmb
al unei metafore.

*

chiar cǎ
ştii sǎ
faci limonadǎ din sufletul meu!