învăţând să ne iubim degradé

vărs
lacrimi de lumină
din cupa ochilor-dimineţi
peste pieptul tău
spart de pulsu-mi nebun
în bălţi de culoare
împrăştiate neregulamentar
pe tabla de şah

(ai încredere, iubite când îţi spun -
nu mai suntem rege şi pion
alb sau negru).

geometrie poetică

dacă se dă
un segment de curbă
din punctul A în punctul B trecând prin ochii tăi
şi dacă segmentul de curbă
se intersectează într-un punct de rimă
cu pulsul tău,

exista oare B şi înainte de noi?

care este diametrul metaforei
din miezul fiinţei mele?
sau poate
ai insuficiente date
să calculezi valoarea (şi cu atât mai puţin
durata) clipei în care suntem doar
un punct de lumină
pe ceva ce într-o altă limbă, vorbită departe,
s-ar putea numi cer?

lacrimă de apaş

încheieturile pământului
plâng sub talpa ta
cucerite de foc şi abandonate la uşa frigului.

tu îţi astupi urechile,
îţi fredonezi viaţa fals
şi te joci de-a dumnezeu

ca şi cum te-ai crede prea greu, prea
mare om
pe umerii mamei terra.

lucrare de diplomă în sinceritate

prolog:


mulţumesc fulgerului care m-a trăsnit
pentru materialul didactic de citit alb pe alb,
murdar de moarte cât negrul sub unghia universului -
fără el, nu aş fi înţeles niciodată la un nivel atât de profund
ce eu stabil pot construi dintr-un maldăr de cenuşă.



1. ce spun clasicii:


prin apa curgătoare ce reflectă
hârtia cât încă este vie
şi nu se lasă scrisă
de oricine,

sinceritatea este piatră,
scuipatul unui vulcan
devenit martor al istoriei
când încă era adevărată
şi nescrisă.



2. ipoteză:


expusă în aer liber, sinceritatea
te face să rugineşti
înainte de a apuca timpul
să treacă, să ajungă la tine.



3. ipoteza de nul:


expus în aer liber, orice
(indiferent de textură)
suferă (sau se bucură) modificări în acord
cu reacţia chimică dintre eu şi non-eu;

orice schimbare survenită în observatorul
(mai mult sau mai puţin) avizat,
se produce din motive ce ţin strict
de reacţia alchimică dintre eu şi sine.

atât.

intervalul de încredere
cuprinde întreaga planetă albastră
într-o singură repiraţie.



4. metodologie:


inspir
fără mofturi
şi expir
fără lăcomie.

în miezul crocant al prezentului,
stau cu picioarele încrucişate
pe solul vieţii.
privesc şi notez după dictare
orice frântură de existenţă
şi orice context real sau imaginar
în care se nasc aceste
fragmente de ceva.



5. rezultate:


aerul are în continuare
miros de proaspăt, gust de anticariat
şi culoare de cameleon.

pe obrajii mei, însă,
au crescut trei muguri mici de rugină.

zeama stoarsă din cuvânt
m-a condamnat la sănătate
într-o lume bolnavă.

boala, deşi lichidă,
nu a luat forma cuvântului
pe care l-am rostit.

posibilitatea ca fenomenele descrise mai sus
să se datoreze vântului sau unei fiţe a soarelui
tinde spre zero.



6. experienţa de observator:


a fost ca şi cum aş încerca să privesc
ceea ce nu poate fi privit,
ca apoi să scriu pe baza celor văzute
un eseu despre ceva ce nu se poate exprima
nici în cuvinte, nici printre rânduri.

peisajul minciună
a rămas la fel, pictat în culori vii
pe sfârşitul unui copac.



epilog:


eu am rămas cu trei muguri de rugină pe obraji,
da.

astăzi este alegerea mea
ce înfloreşte din ei.

când pui punct în cartea de istorie

povestea pământului
sculptată în mâini murdare
a încetat să fie scrisă
în clipa tandră
când, dintr-o privire şi două atingeri,
i-ai definit
valoarea.

nu mai sunt una dintre

nu mai sunt una dintre picăturile de ploaie …
am căzut din cer
şi am făcut dragoste cu pământul.
astăzi aleg calea norilor spulberaţi, când rămâi buimac o clipă
de la tunetul neaşteptat
până la a vedea curcubeul privind prin tine însuţi
cu ochii proaspăt spălaţi
şi dimineaţa aerisită, trasă în piept cu lăcomie - cea mai sănătoasă dependenţă.
nu mai sunt una dintre stele -
am alunecat într-un sistem solar, mi-am scrântit singurătatea
şi astăzi dăruiesc căldură
ca şi cum rana ar fi, de fapt, doar o parte din corp
unde am fost sărutată prea mult, până m-am evaporat, am încetat să exist
ca să vă fac loc vouă, ca să fac loc unui nou eu
cu miros de iarbă cosită şi ghiocei prinşi în flagrantă înflorire.

iubirii mele bicolore

iubirii mele bicolore
cu alb şi negru în aceeaşi parte a tablei de şah:

îţi las o picătură de strălucire în ochi
pe care să nu o simţi şi să nu o vadă nimeni … doar vântul
să ţi-o şoptească în timp ce dormi
şi să ştii, dincolo de frunzele folosite-n ceai
de cuvinte, vise şi amintiri -
tu ai fost stratul de ozon
care mi-a lăsat exact atâta soare
cât îmi putea suporta pielea …

Cercul

în miezul Caleidoscopului,
mă frâng şi mă construiesc din cioburi de mine,
le pun împreună cu lipici de vis.
uneori coşmar opac.
alteori cuvânt transparent până la exagerare.
pictez fractal ceea ce a fost şi nu mai este -
portretul domnului haos la numai 10 bani bucata.
trag ziua de ieri la xerox, o rup în firimituri de durere
şi o pun în centrul eului
deghizată-n metaforă.

în miezul Caleidoscopului, simţeam
ca din groapa marianelor dintr-un stomac de fier încins,
că singura ieşire va fi prin crăpături
şi aveam să mă tai într-o tăietură de viaţă, să sângerez
până la hemoragia speranţei.

acum
am ieşit din caleidoscop,
călătoare musafir pe o rază de lumină
a lunii.
unind puncte de râs şi de foame şi de iubire,
astăzi portretul domnului haos
s-a transformat din nou
în cioburi de mine, puse împreună cu lipici de nu-mai-visez,
care se strâng în Cercul
cu început şi final în acelaşi punct de culoare
nici prea deschis, nici prea închis,

astăzi translucid şi de bine.

sfat

dă-i drumul
soarelui din lesă.

nu vezi
câte arsuri ai deja
în palma sufletului?

plânge-ţi
apa murdară de ploaie
câte o lacrimă odată

şi deschide-ţi pumnul.

lasă lumina
să zboare, să joace şotronul
printre crengile copacilor

tu …
eliberează-ţi aerul din piept
ca pe un deţinut găsit nevinovat
şi dă-i drumul
soarelui din lesă -

îşi ştie singur drumul
spre strălucire
şi poate chiar s-ar simţi ca acasă
în colţul ochilor tăi.

şi aşa uit că astăzi nu plouă

o înghiţitură mică de moarte
stă cuminte-n banca ei din gâtlej
cu tălpile murdare de gust,
lasă urme acre peste tot unde
a respirat. expiră uitare
prin nările mele. mă uit în oglindă
şi o văd într-un colţ de buză, alunecând
ca o ploaie torenţială
ce dezrădăcinează
atâţia copaci, încât devine un preţ prea mare
chiar pentru un curcubeu dublu.

înghit în sec. pofta de viaţă
mi-o atârn în cuier, lângă geanta
histrionică, exagerat de grea
şi canadiana de iarna trecută
în ale cărei buzunare găseşti nimicuri
importante:
o bancnotă mototolită, ieşită din uz acum zece ani;
un cercel din tinichea, orfan de pereche;
biletul de autobuz pentru drumul zâmbăreţ înapoi
de la el
compostat acum două luni, trei săptămâni şi cinci zile;
o bucată ruptă de pix cu care am scris
mai mult decât aveam timp sau cerneală
sau sens …

o duşcă sănătoasă de iubire, savurată
(reciclată)
până la ultimul strop de îmbrăţişare
să alunece mai uşor moartea pe gât
ca şi cum, dacă îmi cumpăr săptămânal
câte o umbrelă nouă, nu s-ar mai auzi ropotul ploii
niciodată mai tare decât înflorirea unui ghiocel.

deşertificare

dorul despădurit
arde tălpile călătorilor
până li se şterg paşii
de pe pietrele trecutului
înfrânte-n nisip.

unii practică deliranţi
zborul în jos.
se contopesc cu pământul
ca nişte copii care abia aşteptau
să fie adulţi şi să li se reproşeze
că n-au crescut niciodată.

alţii se luptă
până când, din călători, devin drumeţi
domesticiţi de drumul stăpân
al tuturor direcţiilor.

cerul se sufocă -
şi-a angajat un zeu chirurg
să-i extirpe plămânii
din motive estetice,
iar raiul inimă a încetat să-i bată
ora iubirii.

despre tǎcerea ta care mi-a ţinut de cald

despre tǎcerea ta
care mi-a ţinut de cald
atâta timp,
nu pot vorbi
decât
în limba liniştii.

*

ne privim
fragmentat
ca într-o picturǎ abstractǎ.
mi se îneacǎ încet culoarea
în marea ochilor
şi, de fiecare datǎ, eu refuz sǎ mǎ înec,
dar tu eşti cea care a înotat
cât pentru
o lume întreagǎ.

pǎcat cǎ nu am fost niciodatǎ
destul de inspiratǎ
sǎ îmi îmblânzesc plǎmânii.
pot sǎ inspir numai o anumitǎ cantitate de aer proaspǎt.
ştiu sǎ expir un numǎr limitat de cuvinte
şi, uneori, dupǎ câte un tsunami pe care nimeni nu l-a prezis,
mǎ sufoc. mi se înnoadǎ silabele.
miselipescseminţeleunadealta
şi parcǎ nu am fructe
destul de aromate.

*

îmi eşti ca spectacolul de fulgere
care a fǎcut furtuna de varǎ sǎ merite
mersul pe tocuri prin ploaie şi hainele ude leoarcǎ.
îmi eşti ca frumuseţea spectacolului de fulgere -
destul de aproape cât sǎ strǎluceascǎ şi pentru mine.
destul de departe sǎ nu mǎ ard.

pentru tǎcerea ta care mi-a ţinut de cald
când mi-era cel mai frig,
eu nu pot nici sǎ
îţi mulţumesc.

dedicaţie răpită de vânt

ţi-aş dedica
pe scoarţa unui stejar centenar
o rană în forma numelui tău …

apoi îmi amintesc
câtă sevă a curs din mine,
cât verde
mi s-a scurs
bale din gura luminii
când m-ai părăsit
să furi un sărut de pe buzele mirate ale soarelui -

şi nu-ţi mai dedic
decât cântecul unei privighetori
care mi se odihneşte pe creanga cea mai înnodată
şi care nu te-a cunoscut
pe tine cea din umbra mea
niciodată.

ziua copilului

ia-ţi o zi liberă de tu
pentru eu,
să-ţi fie stelele uşoare pe ceafă
în timp
ce alergi să pictezi caii
în verde
şi copacii
într-o nuanţă la întâmplare
de zare
până când devin chei
şi deschizi cu ei
uşa pulsului
ca şi cum ar fi
nişte vene pronunţate răspicat
de braţele care te-au îmbrăţişat
mai des decât recunoşti
sau mai rar decât le-ai iubit.

ia-ţi pentru eu
o zi liberă de tu,
ia-ţi pentru umbra obosită până-n negrul fiinţei
o duminică liberă de soare,
ia-ţi pentru ploaie
un pui de somn fără umbrele, fără sclifoseli.

meriţi
să respiri
din plin
în gol
şi din gol
în plin
până (te) realizezi
că nu eşti pahar
şchiop
de vin
miop.

eşti
o sămânţă de vis,
doar o sămânţă
din care creşte un singur fir de vis
cu ţepi şi frunze şi sevă - astăzi fii

şi-atât.

joc murdar

m-am spălat pe mâini
în cerul murdar

m-am spălat pe mâini
de soarele din tine

dar un boboc de gaură neagră
tot mi-a rămas sub unghie

un vid
lacom de zâmbetul tău

dar m-am mai clătit o dată
m-am scufundat toată
în cerul murdar
am făcut contorsionism
să mă săpunesc cu norii pe spate
de una singură
cum scrie la carte

m-am spălat
până m-am dezbrăcat
de piele
şi-a rămas cerul ridat
şi curat
mirat de amprentele tale
care nu vor
domne
să se şteargă

nici în ruptul capului
nici în ruptul stelelor