la circ

fractalii joacă
în cortul de circ din poalele mamei.

răspunsul fără întrebare
tremură pe buzele mele
de fecioară dezvirginată
de timpul meu ucis cu mâinile tale
imaculate.

îmi fac mozaic din viaţă
cu tine.

pentru că mâinile mele murdare
încap într-ale tale
dar nu şi ale tale
într-ale mele.

(acum nu avem clovni, ci doar măşti.
aici nu mai avem demult niciun leu,
dar a rămas pe poziţii armata de dresori.)

Virgula

ce-i cu virgulele zilele astea?

*

ca şi cum cuvântul ar fi închis într-o cuşcă
să nu muşte de unde te doare mai rău,

dor
gratiile gâtlejului meu
ca un călău condamnat la muncă silnică.

nu vreau să dau cu sufletul tău de pereţi.
nu mai vreau nici să fiu din sticlă
şi să regresez în milioane de granule de nisip
la privirea ta de pisică blândă.

nu mai vreau să fiu o lacrimă mută.
sunt o lacrimă poliglotă!
sunt o lacrimă care te iubeşte
şi, pentru că te-am iubit, acum
curg dintr-un ochi care îşi poate distinge

propria culoare.

poate-i mai bine
albul absenţei, un ochi orb din moarte.

poate-i mai bine
decât să râd când îmi vine să plâng,
să tac când îmi vine să mor -

fetiţa cu chibrituri
degerată pe uliţa unei propoziţii
fără coadă şi fără cap
pentru că îşi aprindea chibriturile numai în gând

şi spunea nu doar în poezii
pe care apoi le ardea

la focul imaginaţiei.

dar parcă de fiecare dată
se găseşte un colţ de dumnezeu
să le amintească ochilor mei
exact ce nuanţă au
şi care le este locul de cinste în spectrul vizibil.

*

ce-i cu virgulele zilele astea?

you can't, give up!
you can't give up!

ca şi cum schimbarea unei vieţi
ar fi echivalentă cu
un punct greşit prea lung de o mână stângace
pe o foaie de hârtie.

*

cum se pune virgulă în suflet
când tot ce mai ştim
este răsărit şi apus?

în continentul braţelor noastre
încleştate unul într-altul
nu există
miazăzi sau miazănoapte.

regula de aur a jocului cu focul

vara nu se face foc în obraji.

vara se stă turceşte pe veranda sufletului
cu ochii goi şi pielea arsă.
vara nu te iubesc decât în surdină,
cu braţele ca nişte crengi timide, prea
încărcate de frunze pentru a se întinde spre
soare.

doar în septembrie te iubesc.
încep încet să mi te doresc ca pe o respiraţie
proaspătă, rază subţire de inspiraţie
pe care o îmbrăţişez pâna aproape o rup
printre frunze moarte care încă par vii.

se face frig din când în când,
se ceartă norii în inimile noastre;
plouă din când în când
pe aleile umerilor noştri care se confundă
ai unuia cu ai celuilalt.

acum se coc fructele sădite demult, demult de tot
în pământul ochilor noştri. acum ne vedem
printre lacrimi vii care par moarte.

fulgeră des, dar abia acum, când te vreau aproape,
auzim în sfârşit tunetele
în timp ce dansăm,
ni se şterg arsurile din caietul umed al pielii
şi ne umplem inimile
fiecare din izvorul care este celălalt.

dar până in momentul exact
când auzim primul tunet
cum ne izbucnerşte din măruntaie,
pentru dumnezeu! să nu uităm că

vara nu se face foc în obraji
oricât ne-ar înveseli flăcările.