Mi-ai fost alături, sub piele,
când ai avut nevoie de căldura mea
care părea să răsară din lumina ta,
mi-ai fost alături cu vocea mai moale
şi mai rapidă decât lumina
când îmi stătea la revedere pe limbă
şi încă nu storseseşi toate poeziile de dragoste
din mine ca cerneala dintr-un stilou de plastic.
Am crezut în tine
cum nu cred unii nici în dumnezeu.
Trupul tău se trăgea din pământul
solid care mă prindea oricând cădeam.
Am fost atât de transparenţi unul cu altul
încât ne-am lăsat reciproc vânătăi
pe trecutul ca ursuleţul din copilărie
deja rupt de prea mult dor
şi am jurat că asta inseamnă să fiu
iubită.
Mi-ai fost alături mereu,
mai puţin prin pandemie, morţi, război,
mi-ai fost cântec de leagăn pentru adulţi, lipit de timpan,
să nu pot auzi cum mă usturau strămoşii
pe care i-am înmormântat fără fast la mine în carne,
şi ai tăcut numai când ai greşit dureros
iar eu am sărit prea repede să te iert
ca şi cum viaţa îmi depindea de asta.
Tu erai fundaţia pe care mă reconstruiam
după atâtea răni cicatrizate, încât nu mi-am crezut
tălpile când am simţit, pentru o clipă, la început, că tremură
pământul pe care încercam să mă ridic.
Când a contat,
când am lăsat să cadă o singură umbră de adevăr pe tine,
acum că universul rămâne tot mai alb
în liniştea de după o mie de explozii -
eu, cu mâinile goale. Tu, de negăsit.
Deşi îmi ştii bine
numele şi adresa şi inima şi singurătatea
şi doliul şi durerea pe care am putea-o
rupe ca pe pâine la masa nedreaptă
la care stăm amândoi, vrem nu vrem,
şi cum să umpli golul dintre noi cu o mână întinsă.
Iată, un miracol: o poezie după care
chiar pun punct. Fără să te iert.
