respons(in)abilitate

nani, nani,

lumea se prăbuşeşte

stâlpii puternici

se ceartă între ele

cioburile

nani, nani

fii bine cu tine

se calmează furtuna

în paharul cu apă

în timp ce zeii se trag de halou

karma stă martor

se înalţă către stele

statuia nedreptăţii

cu faţa senină şi zâmbetul pe buze

nani, nani

totul e doar un vis

universul e croit din pânză

de proastă calitate

curge vin dulce din sânii uitării

ca să nu mai ştii

ce dumnezeu ai îndrăznit să vrei

să fii

când nu înţelegeai încă nimic

nani, nani

bătrâna mamii

iubirile noastre

iubirile noastre ne consumă

ne înfig linguri mari din lemn de asfinţit

în carne şi ne decupează energia din inimă

o duc la gurile lor de fum

lacome

încetinesc totuşi

ne savurează impasul

şi paşii târşâiţi înapoi

precum copilul spre fusta mamei

care n-a fost

ele ne cunosc dinăuntru şi ştiu că ne vor avea

până la ultima moleculă

cândva

până atunci nu-i grabă

sunt iubirile noastre

ale noastre

ceva ce ne aparţine după ce s-au dus toţi şi toate

le ţin în palmă ca pe nişte fulgi de zăpadă

ce nu se topesc niciodată

de ce doar ele nu se topesc pe pielea noastră niciodată?

ne cuibărim în ele melci cu casa-n spate

n-a plouat dinainte să ne naştem

ce vină avem?

lumea

un uter întors pe dos

cuvintele spuse târziu ne reproşează prin fereastra fiecărei silabe

nu-i romantic să te pierzi pe tine însuţi în non-eu

trebuia să ştii fără să fi învăţat

să ţi se ţeasă sinapsele fără să le-ntoarcă nimeni cu acul

în busola defectă din fabricaţie

mania magneţilor

în gâtlejul meu

şi în afară sudoarea

iubirile noastre, draga mea, înseamnă tot universul

ne înseamnă pe noi

cu tot ce am fost

înainte să le întâlnim

oază într-un deşert emoţional mai întins decât pământul întreg

sau aşa am crezut

oare ce creştea în noi

înainte să le iubim?

infuzia de fericire şi efectele secundare

azi se fac

nouă ani de când ne-a privit soarele

două zâmbete care se credeau fără corp

pe aceeaşi bancă

eu pluteam cu lumina amiezii

printre crengile cele mai de sus ale copacilor

tu te pitulai la umbra unui rol bine jucat

mă întindeam pe vocea ta ca pe o saltea

în mijlocul oceanului şi nu mai simţeam

valurile

mă uitam la tine cu coada ochiului

cât să uit că te vedeam mai bine ca niciodată

tu - o oglindă în care să mă reflectez -

mă pişca ruşinea de obraz când trecea

câte un străin pe lângă banca noastră din parc

şi eu te iubeam

şi tu erai doar sticlă crăpată

te zăream printre crăpăturile mari

şi încercam să cred în mozaic

în fuziune

tu credeai în infuzii de fericire

îţi fierbea sângele

pe mine mă desenai în formă de copil

nu îmi întrebai mâinile de ce tremură pe contur

în formă de femeie

căldura electrică dintre noi

liniştea dintre corpurile noastre

poveştile banale dintre râsetele noastre

s-au copt

la soarele reflectat în sudoarea mea

şi în cubul de gheaţă ţinut pe piele până arde

şi astăzi

între firele de iarbă

mă legăn în vântul uşor

îmi simt miezul

fruct care îşi cunoaşte dulceaţa

îi hrănesc pe săraci

dar nu mai cred nici picătură

în infuzii de fericire

mă încadrez cu religiozitate în contur

indiferent de anotimp

aproape indiferent de nuanţă

eu şi vânătăile de prea mult soare

arsuri de gradul patru pe suflet  

pentru că te-am ţinut prea mult

în inimă

ca pe un munte de gheaţă

în care mi se reflecta iubirea

           

dintr-o dată, de nenumărate ori

curge şuvoi durerea din mine

ca supa alfabet

dintr-un stomac tăiat pe viu

bucăţi rupte de cuvinte

care nu se pot forma.

toarnă cu găleata fum peste noi

sorii care s-au stins

înainte să îi putem privi

cu imparţialitatea unui ochi gol.

au implodat atâtea răni deja

şi s-au transformat în şanse

şi mi-am croit din întuneric

orbită nouă în jurul lor

dar sunt doar un punct albastru

într-un ocean la întâmplare,

o clipă de conştientizare -

câte stele se mai pot naşte

din setea mea ca un bumerang?

cum bate vântul

devin cine nu ştiam că sunt

între prea multe drumuri necălcate

între prea multe clădiri albe

de pe pereţii cărora albul s-a rupt demult

în fâşii de înger detronat

de trecuturi uitate

reclădite după chipul şi asemănarea durerii de azi.

ţâşnesc din noi jeturi groase de poezie

care ne murdăresc hainele,

ne pictează feţe de bufon pe suflete,

şterg cu buretele tot ce am scris până acum

straturi, straturi de minciuni peste eul nud.

se cântă cu voce tare ţipetele mocnite

până când se sparg ferestrele şi transparenţa

ne atinge dincolo de corp

şi ne vedem de fiecare dată ca pentru prima oară

în oglinda reală:

păpuşi de cârpă în braţele de fulger

ale cerului care nu există decât în ochii noştri

microscopici.