Să vină licuricii

Îmi străluceşte muzica

peste tot

pe sub piele,

se lasă auzită

ca un secret prost păstrat,

îmi curge muzica râu 

pe sub pietre

iar şi iar, răbdătoare până le face nisip

şi liniştea de după devine mătăsoasă

şi eu mă trezesc transfornată

în pădure.

Timpul se dilată,

intră în el lumina lunii

şi îl strică, îi cresc timpului aripi

şi nu mai ştiu când,

dar îmi amintesc cu tot corpul de ce.

 

 

 

Nemărginire

 

Ziua de vară

ca o mărgea de zahăr pe punctul de a se topi

într-un şirag prea lung.

Ochii lipiţi de somn

musafir nepoftit după-amiaza

când ea mă aşteaptă

să îi fiu cană de apă rece în deşert.

Gustul cafelei de automat,

mai mult spumă şi idee decât gust,

cu un grad prea fierbinte

pentru clipa asta în care soarele

îmi mângâie părul cu toate razele tentacule.

Dar cât spaţiu neîngrădit în jurul meu!

Sunt o păpădie 

când află că poate să zboare

în sute de direcţii deodată.

Singura limită de mişcare-viaţă 

este marginea elastică a sufletului meu.

Mă împrietenesc cu adierea caldă

care îmi suflă în cafea.