Tu
prin spumă
îmi faci cu sufletul
în loc de mână
ca din altă viaţă a mea
ca dintr-un vis,
umbră de pe lună.
Tu
încă ai cerul zilei de vară în ochi,
o cameră doar a ta în pieptul meu,
satul copilăriei în voce
şi joaca
o păstrez eu în fiece mişcare.
Nu mai sunt valuri în mine.
Ai plecat ca un tsunami
şi, sincer vieţii aşa cum ai dansat-o tu,
furtuna care a răpăit pe pielea mea
şi în craniul meu şi pe obrajii mei
s-a liniştit până oceanul a devenit
oglindă în care văd stelele,
stelele în care încă te simt,
un Om din ecouri,
miere şi parfum de muşcată.
Pentru recitare pe muzică de kalimba, apasă aici.
presari cuvinte ghiocel
peste care să pășească grijulie
să nu strivească subțirile,
curajoasele începuturi din tine
cu tălpile sale raze de mai bine
decât ai știut vreodată.
sfert de cărămidă cu sfert de cărămidă, îți construiești
un acasă la rădăcina coardelor vocale
să respiri până în miez
și să iubești până dincolo de soare.
pui
nuanță peste nuanță
până reinventezi ceva esențial în spectrul vizibil
făcând un pas ca de dans înapoi,observând
că esența era privirea ta
din care, când ești pregătit, apare
ca din spatele unei perdele de ploaie,
primăvara.
să ai un loc unde nu te poți întoarce
înseamnă că îți miroase inima a grădină de trandafiri
cărora le-au dat spinii.
îți sunt ochii plini de semințe -
altfel nu ar crește în tine puii de dor
de vânt.
să ai un loc unde nu te poți întoarce
înseamnă că s-a născut din tine un "acasă"
care nu exista înaintea ta decât ca set de coordonate
steril, neiubit
și mai înseamnă că pașii tăi au avut puterea
să te poarte pe drumuri mai multe,
să picteze în tine lumi necunoscute, fără garanții.
să ai un loc unde nu te poți întoarce
și să se rupă fâșii de frumusețe din tine
tăindu-te ca sticla spartă în măruntaie
înseamnă că, măcar pentru o clipă smulsă din eternitate,
ai Trăit.
îţi poţi croi o viaţă întreagă
din alb şi negru
dacă înţelegi forţa
cu care inima hotărâtă conduce creionul
şi sensibilitatea calculată cu care alunecă
degetele patinatoare pe folia de gheaţă
a unei foi goale, în căutarea unei faţete
a frumuseţii.
poţi ţese culori şi texturi
cât spectrul vizibil şi o iluzie mai departe
din alb şi negru
când eşti fluent într-un milion de griuri
şi simţi pe papilele gustative lumina şi umbra
la fel de proaspete -
coci momente până se rumenesc,
adaugi detalii după gust
şi, voilà!
nu-i nevoie să gândeşti în toate culorile
ca să creezi viaţă.
Portret de AdiArt
eram împreună
în pântecul de umbră al unui copac.
soarele de vară ne transpira în faţă.
parcului construit meticulos din alei
în jurul unui lac domesticit
îi rămăsese destulă iarbă rebelă,
destui copaci încolăciţi fiecare în felul lui
încât să dea iluzia de sălbăticie.
mi-ai povestit unde ai fost tu
şi noaptea ieşeau animalele junglei
la o aruncătură de băţ.
mi-ai povestit că întunericul
din acea lume se numea beznă
şi n-aveai voie să rătăceşti prin el
ca pe un drum scurt de praf
dintr-un parc prea mare.
în corpul tău încă băteau tobele.
tu, lângă mine. eu, strânsă în mine
ca emoţia într-un cocon de idee.
ai dat fiinţă prin vocea ta
Reginei
necunoscute până cu o lună înainte
care părea că se naşte din tine atunci
fără permisiune, mândră,
cu umeri drepţi de tsunami,
înaltă cât flăcările din tine.
vai, cum s-a mişcat prin corpul tău
ca o extraterestră care se hrăneşte
numai cu lumină şi demnitate!
carne din carnea ta, la lumina lunii
strălucea ca soarele. în ochii tăi
strămoşi străini care înainte duruseră
şopteau descântece de vindecare.
nu îţi cunoscuseşi până atunci puterea
şi roialitatea din tine, mi-ai spus,
dar ai lăsat-o să danseze prin tine
mişcări pe care corpul tău nu le putea
înainte.
ca atunci când trecem printr-o traumă,
la fel şi printr-un miracol:
istoria noastră se împarte
între înainte şi după.
mi-a venit să fug din calea cuvintelor.
cum să te mişte o fiinţă nouă dinăuntru
fără să ştii cum a ajuns în tine?
îmi ploua cu fiori între sinapse
şi mai departe, pe spinare, mă micşoram
cât un purice într-o inimă rănită
şi am ales să îţi onorez botezul în muzică de foc
cu tăcerea mea şi cu ochii în care se reflecta
mândria ta, ca o mătase proaspătă
invitându-ţi pielea să îi descopere textura.
Fie ca aceste amintiri să rămână o binecuvântare. - David Kessler
Erai o străină
și m-ai invitat la o poveste tristă,
dar nu te cunoșteai atât de bine încă
așa că ai pretins că mă inviți la o cafea
cum nu mai băusem eu niciodată.
Amarul din ea și amețeala din baia cu bec verde după
meritau savurate la fel de mult ca dulceața laptelui.
Mama vacă. Iubirea care n-a fost.
Mi-ai spus povești pe care nu le meritam
și mi-ai dăruit idei în care încă nu întrezăream diamantele.
Am plutit puțin mai lin pe lacul
unei vieți solitare, respirând adânc
același aer ca tine.
Tu care după ploaie simțeai curcubeul în oase
într-o cameră fără ferestre
cu oameni care nu vorbeau aceeași limbă ca tine
deși foloseau aceleași cuvinte
și aceleași poziții
și prin venele lor curgea același sânge.
Eu nu am știut niciodată unde cade lumina,
în ce punct se despică precum un pește mort
în căutare de icre, și găsești în el
perle de promisiune divină.
N-am știut nici când lumina din tine
a căzut pe umbră infertilă - doar pentru un moment -
și un ecran alb-negru te-a despărțit de spectrul vizibil
și de semințele de văz pe care ochiul de om
încă nu le poate culege.
Nu am citit printre rânduri
decât ceea ce nu se scrisese încă în mine
și un strop de empatie de la tine,
care m-a mângâiat ca pe o floare în furtună
la finalul călătoriei tale, în mijlocul pădurii care
sunt.
M-ai invitat la o poveste tristă
cu iubire și tâlc și mă bucur
că am rostit câteva propoziții în cor
care, pe papilele mele gustative, au fost
peisaje de primăvară
cu aromă de speranță subțire, pe care nu am văzut-o
dar, iată, o simt în mușchi,
vocea ta curgând ca un fluviu prin mine
cu tot ce a fost mai melodios în izvorul
întâlnirii noastre întâmplătoare.
