în vise numărăm morţii
şi rătăciţii.
calculăm cu cinci zecimale
ce se va întâmpla dacă Moira
îmi pune pe umeri încă un şal
de plumb negru
şi o să fie prea mult şi pentru cine
doar mă ţine de mână
de la doi metri şi-o disociere distanţă.
în vise nu ne lingem rănile
pentru că trebuie să îi consolăm pe ei,
să le aducem perne pufoase
pe care să îşi liniştească gândurile
deşi ele, ca stelele roşii de pe cer, mai există
doar în capetele noastre încordate
şi în inimile noastre aritmice.
în vise căutăm explicaţii
ca un beţiv cheile la patru noaptea:
unde-i lumina mai multă şi noaptea mai suportabilă,
nu unde le-am pierdut.
ne aplecăm din şolduri betege şi muşchi tensionaţi
după mesaje migălite cu luni înainte
şi tot noi ne întrebăm dacă faptul că le găsim
(într-un moment de slăbiciune al vigilenţei)
înseamnă că am fi putut preveni ceva
din poteca bătătorită din inima codrului
spre care nimeni nu se îndreaptă voit.
care se venea singură.
în vise nu dormim. ochii ne aleargă
atleţi pe sub pleoape şi distingem
numărul exact de morţi
şi sperăm din tot somnul şi din toate arterele
ca măcar numărul rătăciţilor
să tindă spre zero.
