pas cu pas

când te recunoști

într-o baltă de nonsens pe trotuarul prost asfaltat al realității

ți se topesc tentaculele.

curg până se întăresc luând formă

de acțiune.

apoi, din nou, te uiți pe jumătate buimac

în buzunarul secret, să vezi dacă îți permiți curajul

de a te apleca din nou sub semnul întrebării

ca în fața unei oglinzi care nu respectă legile fizicii,

să afli cine ai devenit și pe ce cărări vrei acum

să te mai plimbi la braț de cerneală cu propria poveste.

doi bani. ultimii. nu-i dai

ca să mai crești un milimetru.

aștepți în gară trenul timpului

să călătorești clandestin prin uitare

până când vei fi construit

- doar din culoarea ochilor și din mirarea umerilor -

o ancoră mai solidă.

rubrica de anunţuri

i.

pierdut

om cu soare în piept

de reglat liniştea şi greierii nopţii.

ii.

pierdut

fluturii de durere melodică din stomac;

găsit

de pus în loc

tunete care îmi cutremură întreaga fiinţă.

iii.

pierdut

echilibrul ...

iv.

cumpăr

om

cu urme fine de ascultare selenară în ochi

- poate să strălucească sau nu -

şi cu o coajă de timp în inimă,

să ţină de mână fulgerele

care nu se mai învaţă odată

cu propriile tunete.

plătesc cu tot ce sunt ...

tînjre

să îmi scrii din adâncul timpului
în cerneală de mângâieri modelate
în formă de puține cuvinte

că mă auzi.
că auzi țipătul liniștii din vârful degetelor mele
cât lunile astea elastic de albastre

mereu noi, din care aproape am înțeles
numai norii și două litere din tăcerea ta
(un fel de nu, din care am ghicit că
nu încap în timpul tău
nici cât o bulă de ulei de măsline într-un pahar de apă
pe jumătate gol și pe jumătate încă-visând
la tine ca la un felinar a cărui lumină am citit-o
dar care nu m-a învăluit niciodată.)

fetusul de ziuă din pântecul poeziei din mine
tînjește
să îmi scrii din adâncul timpului
în cerneală de mângâieri modelate
în formă de puține cuvinte
că tu crezi
că este important
că este posibil
să resuscitez
lumina liber-plutitoare din mine
în camera de gardă pe care mi-o imaginez în ochii tăi.

stare de șoc

apari

parcă brusc

unde se așteaptă omu’ mai puțin, ca un gândac

care nu se ia după mâncare ci după mirosul de rușine

arzând ca o amenințare de moarte în piept

și bătând tobele sângelui prea grăbit

spre locul sigur pe care l-ai demolat

cu un cuvânt

pe care parcă

ți-ar fi fost și ție

frică să îl pronunți

îmi apari

în visele cu ochii deschiși

care nu sunt despre tine,

ca un licurici căruia nu-i pasă că întunericul nu-i despre el.

tu ai făcut umbra mea să fie despre tine

și acum mi-au coborât toate stelele în mușchi

cu gravitația și scânteierea lor nesigură.

înlocuiri și confuzii (cu intenții bune)

port un monstru în pântec.

fetus de furie

pe care am încercat să îl avortez

dar deja îi crescuse tăișul de spadă

și, în loc să îmi extirp ura

din măduva oaselor trădate

sau măcar din stomacul spart

în care spărgătorii au convertit toți fluturii la nihilism,

mi-am străpuns miezul.

am răsucit în rană

viitorul pe care mi l-ai rescris tu fără să ceri voie

să îmi mânjești măruntaiele

cu vocea ta ca o mătase

scumpă

cât distrugerea coconului care îmi conținea

linia melodică a libertății -

nu eram pregătită să zbor

din îmbrățișările tale

pătate de sânge, de liniște

și de încredere imperfectă

irosită ca o păpușă de vată în mâna unui copil răsfățat

pentru care orice mai puțin decât totul înseamnă nimic.

*

asta ai vrut

pentru rana mea care nu se vindecă

decât cu descântece în care te-ai hotărât

brusc

să nu mai crezi?

nu îmi găsesc puiul nenăscut de Furtună

între arterele și venele înnodate

cu Focul întors asupra mea însămi

ca tu să îmi rămâi acasă precum cochilia

unui melc demult mort, dintr-o specie demult dispărută.

*

prefer să naști tu Furtuna

de furii și muze

și răzgândiri ca tunete din senin.

mă gudur ca o pisică la picioarele păroase ale credinței oarbe

în seninul din tine

și în electricitatea sălbatică a propriului meu suflet.

*

... dar, din când în când,

doar cât timp închide ochii universul între două big banguri,

mi-e dor de brațele puternice ale femeii

care înfigea unghii de viață în carnea înflăcărată a unui pumn

și zbiera la nedreptate, să audă dumnezeu

că nu există divinitate decât când accepți însuși diavolul

din omul bun la suflet pe care îl iubești cel mai mult.

ipocrizii

te uiți cu ochi de cenușă,

întrezărești o clipă din răsărit

și îi reproșezi că umple doar estul

arzând cu lumina sa

a sânge și viață

spre deosebire de tine, pământ,

care cu umbra ta lacomă

acoperi totul când ți-e lună nouă,

încerci să albăstrești tu

până și stelele.

*

cu mâinile tale moi ca niște pungi de plastic

pline de ulei folosit, condamni la inutilitate

brațele din carne și oase care te-au purtat

în iubirea lor când era prea frig afară

și ți se amputaseră puterea și bunul simț

ca să poți trăi o viață mai ușoară.

*

cânt o doină de nedreptate

pe portativ de urechi surde,

doar pentru că

vin versurile peste mine ca o avalanșă

noaptea și trag toată pătura

de pe corpul meu de vinovăție ruginită.

cânt o doină de dor și de scârbă

pentru că și eu sunt înnorată

în miezul meu de răsărit

care, din cinci în cinci minute,

se bucură de propria strălucire

oprindu-se pentru a savura

parfumul  florilor care, cucerite de rouă,

îndrăzesc totuși să se deschidă.