înghit alunecări de teren
prin mușchi; mi s-a
dezintegrat pielea.
din ochi s-a topit
culoarea –
curge ca niște lacrimi ce
nu mai știu
motivul care le-a născut.
pământul fuge rupând
orizontul
în fâșii de ger. mă
destram și eu
ca să mimez armonia cu
soarele.
cu dinții soarelui. cu mantia
de întuneric
a soarelui –
uitată peste umerii mei,
ca un sacrilegiu
fără cuvinte.
se infiltrează lumina morții
ca un spion între celulele
mele.
răsar ca să nu apun. învăț
limbi străine ca să zbier mai exotic decât tăcerea.
cânt o mie de valuri, până
ce mi se desprinde din voce
rugina.
inima mea tectonică se
dezmembrează
în continente care își fac
declarații de război.
nimic. rămâne
doar o nervură nesăbuit de
subțire
întrebându-se dacă ar mai
putea fi
copac.
No comments:
Post a Comment