zăcând în urma pumnului de foc al patului
şi fiind iubită în pântecul de turcoaz al mării,
oh, doar să
plutesc
între două
respiraţii ale durerii
ca o urticarie
pe faţă, în gât
şi mai adânc,
unde nu vede nimeni!
să îmi
amintească o firimitură de cuvânt
ceea ce ar fi fost
de necrezut, dar a fost spus
când eram un
stol de păsări rupte, migrând toamna spre ţările reci.
statui cu ochi
de poet sau oameni cu picioare rădăcini.
dacă aş putea
păstra
un singur
lucru
între buze, ca
o rugăciune,
ar fi acest
pas.
toate limbile
în care mi-am zis să mă întorc din drum
şi inspiraţia
primită direct în miez,
cheia sol
întoarsă în uşa sufletului meu,
decizia să
merg înainte
chiar dacă nu
ştiam la cine ajung. şi cine voi fi când ajung.
felul cum îmi
tremurau ochii şi îmi plângeau mâinile
când m-a
întrebat ce s-a întâmplat
şi vocea
rezistentă ca pânza de păianjen
când am
insistat să răspund.