când eşti prea orb să te uiţi în oglindă

ochii tăi privindu-mă

cum nu mă mai arătasem niciodată

se simţeau ca nişte sori

pe pielea mea de găină,

arzându-mi iubirea expirată.

îmi auzeam ecoul

ca pe o explozie

din care nu voi şti niciodată

ce stea sau univers

o fi răsărit

sau dacă, poate, nimic.

orbecăind

prin labirintul cuvintelor

cu un baston alb

de vis căruia nu credeam

că i-a venit timpul,

m-am dezbrăcat de viaţă, de eu şi de moarte,

am devenit mai puţin decât o cratimă,

trei puncte de suspensie, mereu în aşteptarea a Ceva

ce acum nu mai avea să se întâmple niciodată.

am făcut eu, atunci, să se întâmple

un fragment din mine, aproape lipsit de context şi de timp,

înainte să mă îmbolnăvesc de vidul în care deja

îmi înotau organele interne, ca nişte peşti

zbătându-se pe uscat

şi nu ştiam dacă să mă simt pe uscat

când adevărul meu se reflecta în ochii tăi

şi habar nu aveam cum

pentru că orbisem de la prea multa lumină

a acestei ciocniri între sori.

cu ochii închişi de frica reflecţiei,

normal că nu am aflat niciodată

dacă sunt şi eu soare.

jumătate de adevăr

vă aşez în faţă, negru pe alb, jumătate de adevăr:

îmi pictez nudul, centimetru cu centimetru,

în stil cubic, iar voi veţi vedea numai

idei abstracte pentru viitor

şi un roşu neexplicat răsărindu-mi pe obraji

ca o poezie care îşi mărturiseşte existenţa

prin rimă, conţinutul fiind aproape de umplutură.

şi mă întreb dacă e drept

să îndes curcubeul ăsta rănit pe cer

ca şi cum ar fi un pui de dumnezeu,

şi mă întreb dacă mă veţi vedea,

printre rânduri şi păcăleli în acuarelă,

cât un licurici speriat de întuneric.

... de nescris

un străin mi-a scris muzică adânc în carne

cu vârful urechii lui, aproape ca şi cum

s-ar fi ferit să atingă mai multe vase de sânge

decât era absolut necesar

şi îmi amintesc.

cheia sol a trecutului

îmi descuie inima

indiferent de câte ori

schimb yala.

mă simt acasă

aici, între braţele calde ale frigului

cu care m-am învelit de mică

şi pe care numai eu îl pot scoate din arhivă,

dintre ecuaţii matematice şi hertzi,

ca şi cum dintre sunete aş putea extrage

însăşi rădăcina de muzică a fiinţei mele.

o contemplare a ireversibilului

la marginea unui sunet,

stau drepţi, în vârful limbii,

cu ochii măriţi

şi mă întreb dacă a sosit

momentul să sar

în groapa adâncă

ce mi se cască la picioare

ca o eliberare leneşă,

care este cuvântul.

o contemplare a ireversibilului

la marginea unui sunet,

stau drepţi, în vârful limbii,

cu ochii măriţi

şi mă întreb dacă a sosit

momentul să sar

în groapa adâncă

ce mi se cască la picioare

ca o eliberare leneşă,

care este cuvântul.

dinozaurul care citea în stele

înţelept, înaripat,

primise o scânteie

din focul stelelor

în ochi

şi, orbit

de mai multă strălucire

decât era pregătit,

a început să le citească pietrelor destinul

în amprentele zeilor.

a zburat primul şi a ţipat

că nu îi ajunge nimeni la gheare ...

numai carne, sânge şi os,

naivul de dinozaur

cititor analfabet în stele:

când a venit un meteorit,

neîmblânzitul expert

şi prejudecăţile lui

şi neamul lui

şi scânteia din ochii lui,

care era un nimic în inima universului,

au pierit.

oracolul

arzi marginile eului meu
la flacăra lumânării care ești,
pentru efect artistic

și, ca să te pot iubi în continuare,
te ascult ca o oarbă anosmică
prefăcîndu-mi sufletul, atom cu atom,
într-o foaie subțire de hârtie.

lupta pentru sensul vieții

mă țin strâns de un fir de poveste
să nu cad în abisul ochilor lui
în care eu sunt praf de copilărie întoarsă pe dos
prizonieră-n fascicolul de lumină divină care este el.

îmi repet cuvintele ca pe o rugăciune pentru sens.
îmi transpiră degetele și fac bășici
de la disperarea cu care mă țin
de perspectiva asta asupra istoriei,
fereastra preferată prin care îmi privesc viața
dimineața când cafeaua e prea amară
și cred că nu mai există zahăr în lume.

nu îmi permit să uit ce nuanță mi-au părut ochii lui
ieri la 19:37:59 sau cum i s-a crăpat vocea
ca un tunet când i-am arătat că poartă în spate nori
și mă privește numai prin ei.
dar cu atât mai puțin îmi pot permite
să uit ce rol joacă nuanța și tunetul crăpat
în povestea de bronz oxidat a vieții mele.