ochii tăi
privindu-mă
cum nu mă
mai arătasem niciodată
se simţeau ca
nişte sori
pe pielea mea de
găină,
arzându-mi iubirea
expirată.
îmi auzeam ecoul
ca pe o explozie
din care nu voi
şti niciodată
ce stea sau
univers
o fi
răsărit
sau dacă,
poate, nimic.
orbecăind
prin labirintul
cuvintelor
cu un baston alb
de vis căruia nu
credeam
că i-a
venit timpul,
m-am dezbrăcat de
viaţă, de eu şi de moarte,
am devenit
mai puţin decât o cratimă,
trei puncte de
suspensie, mereu în aşteptarea a Ceva
ce acum nu mai
avea să se întâmple niciodată.
am făcut eu,
atunci, să se întâmple
un fragment din
mine, aproape lipsit de context şi de timp,
înainte să mă
îmbolnăvesc de vidul în care deja
îmi înotau
organele interne, ca nişte peşti
zbătându-se pe
uscat
şi nu ştiam dacă
să mă simt pe uscat
când adevărul meu
se reflecta în ochii tăi
şi habar nu aveam
cum
pentru că orbisem
de la prea multa lumină
a acestei
ciocniri între sori.
cu ochii închişi
de frica reflecţiei,
normal că
nu am aflat niciodată
dacă sunt
şi eu soare.