Monday, September 26, 2016

când eşti prea orb să te uiţi în oglindă

ochii tăi privindu-mă
cum nu mă mai arătasem niciodată
se simţeau ca nişte sori
pe pielea mea de găină,
arzându-mi iubirea expirată.

îmi auzeam ecoul
ca pe o explozie
din care nu voi şti niciodată
ce stea sau univers
o fi răsărit
sau dacă, poate, nimic.

orbecăind
prin labirintul cuvintelor
cu un baston alb
de vis căruia nu credeam
că i-a venit timpul,
m-am dezbrăcat de viaţă, de eu şi de moarte,
am devenit mai puţin decât o cratimă,
trei puncte de suspensie, mereu în aşteptarea a Ceva
ce acum nu mai avea să se întâmple niciodată.

am făcut eu, atunci, să se întâmple
un fragment din mine, aproape lipsit de context şi de timp,
înainte să mă îmbolnăvesc de vidul în care deja
îmi înotau organele interne, ca nişte peşti
zbătându-se pe uscat

şi nu ştiam dacă să mă simt pe uscat
când adevărul meu se reflecta în ochii tăi
şi habar nu aveam cum
pentru că orbisem de la prea multa lumină
a acestei ciocniri între sori.

cu ochii închişi de frica reflecţiei,
normal că nu am aflat niciodată
dacă sunt şi eu soare.

Friday, September 23, 2016

jumătate de adevăr

vă aşez în faţă, negru pe alb, jumătate de adevăr:
îmi pictez nudul, centimetru cu centimetru,
în stil cubic, iar voi veţi vedea numai
idei abstracte pentru viitor
şi un roşu neexplicat răsărindu-mi pe obraji
ca o poezie care îşi mărturiseşte existenţa
prin rimă, conţinutul fiind aproape de umplutură.

şi mă întreb dacă e drept
să îndes curcubeul ăsta rănit pe cer
ca şi cum ar fi un pui de dumnezeu,
şi mă întreb dacă mă veţi vedea,
printre rânduri şi păcăleli în acuarelă,
cât un licurici speriat de întuneric.


Tuesday, September 13, 2016

... de nescris


un străin mi-a scris muzică adânc în carne
cu vârful urechii lui, aproape ca şi cum
s-ar fi ferit să atingă mai multe vase de sânge
decât era absolut necesar

şi îmi amintesc.

cheia sol a trecutului
îmi descuie inima
indiferent de câte ori
schimb yala.

mă simt acasă
aici, între braţele calde ale frigului
cu care m-am învelit de mică

şi pe care numai eu îl pot scoate din arhivă,
dintre ecuaţii matematice şi hertzi,
ca şi cum dintre sunete aş putea extrage
însăşi rădăcina de muzică a fiinţei mele.


Monday, September 12, 2016

tânjire

vreau să mă îmbrățișezi până mi se rup oasele
și se împrăștie pe cer și formează o nouă cale lactee
din care va suge un pui de univers
și ar rămâne secretul nostru de muritori
că al doilea big bang a țâșnit
din iubirea ta pentru mine.

Saturday, September 10, 2016

o contemplare a ireversibilului

la marginea unui sunet,
stau drepţi, în vârful limbii,
cu ochii măriţi
şi mă întreb dacă a sosit
momentul să sar
în groapa adâncă
ce mi se cască la picioare
ca o eliberare leneşă,
care este cuvântul.




Friday, September 9, 2016

dinozaurul care citea în stele

înţelept, înaripat,
primise o scânteie
din focul stelelor
în ochi
şi, orbit
de mai multă strălucire
decât era pregătit,
a început să le citească pietrelor destinul
în amprentele zeilor.
a zburat primul şi a ţipat
că nu îi ajunge nimeni la gheare ...

numai carne, sânge şi os,
naivul de dinozaur
cititor analfabet în stele:
când a venit un meteorit,
neîmblânzitul expert
şi prejudecăţile lui
şi neamul lui
şi scânteia din ochii lui,
care era un nimic în inima universului,
au pierit.


Thursday, September 1, 2016

oracolul

arzi marginile eului meu
la flacăra lumânării care ești,
pentru efect artistic

și, ca să te pot iubi în continuare,
te ascult ca o oarbă anosmică
prefăcîndu-mi sufletul, atom cu atom,
într-o foaie subțire de hârtie.

lupta pentru sensul vieții

mă țin strâns de un fir de poveste
să nu cad în abisul ochilor lui
în care eu sunt praf de copilărie întoarsă pe dos
prizonieră-n fascicolul de lumină divină care este el.

îmi repet cuvintele ca pe o rugăciune pentru sens.
îmi transpiră degetele și fac bășici
de la disperarea cu care mă țin
de perspectiva asta asupra istoriei,
fereastra preferată prin care îmi privesc viața
dimineața când cafeaua e prea amară
și cred că nu mai există zahăr în lume.

nu îmi permit să uit ce nuanță mi-au părut ochii lui
ieri la 19:37:59 sau cum i s-a crăpat vocea
ca un tunet când i-am arătat că poartă în spate nori
și mă privește numai prin ei.
dar cu atât mai puțin îmi pot permite
să uit ce rol joacă nuanța și tunetul crăpat
în povestea de bronz oxidat a vieții mele.