povestea de sub preş

la şezătoare în satul altcuiva,
vorbind în altă limbă,
nu am mai spus povestea copilei
arse de tata soare
când s-a făcut lună pentru un minut
şi a îndrăznit să mâzgălească cerul cu razele ei
sperând să îi lumineze şi ea lui
noaptea.


la şezătoare în satul altcuiva,
vorbind într-o limbă vie
la căldura focului, mi s-au topit cuvintele
şi au curs natural într-o cu totul altă poveste,
povestea înghesuită sub preş, prima poveste
demult uitată.
povestea femeii
cu mâini în formă de rugăciune şi inimă în formă de noi
care a iubit soarele din toate craterele ei
ca nişte răni semicicatrizate.
ea nu a îndrăznit să întrebe nici măcar în şoaptă
dacă
gravitaţia sa îl atrage …
ştia răspunsul
de la ciupiturile de frig de pe pielea ei
palidă ca un deja-vu.


ce curaj, să spun povestea femeii îndrăgostite
care a îmbrăţişat soarele încontinuu
cu ochii săi goi, timp de o eternitate.
ce responsabilitate, să îmi amintesc prima poveste,
povestea femeii rănite şi iar îndrăgostite
care acum trebuie să se împace cu dovada
mai mult decât vie
a miilor de feluri mărunte în care
braţele sale în formă de nevoie
nu au reuşit niciodată să atingă
umbra dragului soare.


ce miracol, să spun în limba adevărului
povestea femeii
care a strălucit şi s-a făcut lună nouă
şi a ars de frig cu soarele degerat în braţe,
femeia care nu a mai fost părăsită
nici măcar când a acuzat toate stelele
de întunericul ei cronic
şi de iubirea ei în formă de întrebare nerostită.