Friday, January 31, 2014

vacanţă în iad

corpul meu gemea după seninătatea întunericului -
o tăcere a stelelor şi sorilor şi norilor şi
a găurilor negre din mine,
să nu mă mai jignească cerul
scuipând uitare peste istoria noastră
sau peste eroismul meu mărunt, de duminică
în care nu mi-am luat liber.

mă mint
că îmi permit
bilet dus-întors
numai pentru iad ...
fac plajă la lumina
focului care îmi mistuie
fiecare atom, fiecare iubire,
fiecare urmă de a fi fost om ...
focul ăsta făcut din foamea frigului
celui mai primitiv din mine
înot într-o mare cu bulgări de pământ
în gură, în nări, în urechi -
liniştea bubuitoare a surzilor,
tăcerea durerii de măsea.
îmi miroase inima a păcat
cu urme de sulf şi smoală
care mă şterg din memoria timpului.
mă odihnesc pentru că
nu mai există orizontal,
nu mai există vertical -
ca şi cum mi-aş fi luat un concediu plătit de la viaţă.

mă voi întoarce.
voi înflori din nou.
mă voi reproduce din mine
altundeva, încet-încet deplasâmdu-mă
în inima unui sol mai fertil.
îi voi aduce aminte timpului cine sunt
şi, înapoi pe cer, în bătălia dintre neant şi lumină,
voi străluci mai tare decât înainte

şi data viitoare
îmi voi cere întunericul plată
pentru munca de a fi ţinut
un sistem solar privat de soare
pe umeri când era cel mai greu,
îmi voi aminti eu istoria
şi voi fugi mai departe decât iadul,
acolo unde seninătatea este mai sfântă decât lipsa ochilor,
liniştea mai melodioasă decât o durere prea mare ca să o port în cuvinte.

Thursday, January 23, 2014

sezonul despărţirilor



este sezonul despărţirilor
când copacii îşi cern frunzele
prin sita culorii
şi rămân goi, nuzi în frigul
lui împreună gerar de unul
singur
mai bine decât o primăvară
cu flori de gheaţă în loc de ghiocei.

pentru că merit viaţă,
adaug în calendar
al cincilea anotimp:
sezonul despărţirilor
când plouă cu lacrimi
să potolească setea pământului
înzăpezit în îmbrăţişarea
unui soare care i-a rămas mic
şi a uitat de ce obişnuia să strălucească.

sărbătoare mare în pieptul meu cucerit de spasme:
este sezonul despărţirilor!
acea lumină gri, obtuză
care mă obligă să văd cu adevărat
şi acel miros de moarte
care mă invită la un dans cu creşterea.

fac curăţenie generală
în casa sufletului -

deci nu veni cu mine astăzi,
nici mâine.
nici pe întuneric,
dar nici în lumină
nu te mai primesc
pe tine, crăiasa minciunii
sau pe tine, ginerele mării turbate
sau pe tine, poezie care ţi-ai dat
arama pe faţă abia in ultimul cuvânt al ultimului
vers.

vă scriu la revedere tuturor
pe acul meu de brad,
singurul verde
în acest sezon al despărţirilor.



(rămas) bun pentru bun (venit)


celui care mototoleşte stele
ca pe nişte bucăţi de sugativă uzate
şi le aruncă la gunoi

îi scriu azi:

*

da’ mai înnoadă-ţi singur
propriile tălpi fundă peste fruntea-ncreţită
sărutându-ţi ochiul drept cu unghia degetului
mijlociu de la piciorul stâng
trecut prin inimă!

ia, luminează-ţi propriul sistem solar!

de ce să primeşti tu viaţă
fără să plăteşti nici măcar
cu un ban de zâmbet?

*

eu am să plec acum
într-o lume nouă mie.

o lume unde, dacă ofer
un buchet de flori
din grădina timpului,

voi fi plătită
greutatea sufletului meu
în raze de lumină.

poate că sunt începătoare
în arta primirii înapoi,
dar cred că mă voi descurca
în hăţişurile terogurilor şi
mulţumescurilor

fără tine.

Friday, January 17, 2014

ţinutul înceţoşat unde te sfârşeşti tu şi încep eu


te ţin prizonieră într-o mie de cântece
încătuşată în căştile mele

tu cu soarele care-ţi străluceşte în colţul vocii

tu ca o meditaţie singură-n trei şi-un dumnezeu
care mi-a avortat sufletul la maturitate

tu şi ceaţa dintre noi şi muşchii mei care încă
nu au învăţat să facă deosebirea între extaz şi groază

Sunday, January 12, 2014

cerneala

domnişoara albastră
ca cerul înainte de a
trage păsările de pe el
pătura nopţii

pune o firimitură din sine
în fiecare cuvânt

în fiecare virgulă
îşi lasă amprenta

pe fiecare pagină
moare câte puţin

domnişoarei albastre
care obişnuieşte să-şi
poarte uniforma
pe dos

îi vor fi sicriu
mii de poezii
împrăştiate în vânt

paşii ei
deveniţi muguri de linişte
înaintea călătorilor
prea obosiţi să-şi mai aducă aminte
că în miezul oricărei sărăcii

ei au amprente de dăruit

Wednesday, January 1, 2014

subapreciere



parcă anul întreg ar fi fost o şoaptă
a vântului maratonist
care la linia de finish îşi aminteşte
doar foşnetul frunzelor
ca şi cum toate ar fi cântat
o singură secundă
în cor
şi s-ar fi auzit pretutindeni
doina existenţei lor
mai uşoare decât aerul
până dincolo de iarna din oase.