Al doilea pas

 

Să am loc să fiu

nici mai mult nici mai puţin decât sunt.

Creşte lumina în mine,

pe pielea mea de nori,

în jurul meu.

Mă constelez. Nouă. 

Valuri de iubire

fiecare cu altă forţă şi alt albastru.

Nu trebuie să aştept picătura care va

sparge cerul în mii de lacrimi.

Ajung. 

Un popas ca un oftat înflorit

se aşterne în mine. Mă odihnesc

în voci calde şi blânde.

Umbrele vor locui întotdeauna în puii de lumină

cum şi răsăritul se naşte de fiecare dată

dintr-un apus.

Pacea din tine a cântat în mine

şi pacea din mine are ecou în ochii tăi.

Încă un pas. 

Nu de plumb, ci de pene 

care simt orice cu o mică tresărire

de viaţă, de licăr, de sacru.

Îmi întind universul 

ca o spinare de pisică

să fac loc în continuare

să fiu mai eu decât ieri.

din ce în ce mai

şi de la o vreme

se aştern mai uşor

serile în mine

la ora potrivită

în echilibrul

dintre soare şi lună.

pot să mângâi

mai tandru decât ieri

spinarea tigrului

când îi explodează

răgetul pe cer.

şi îmi aud gândurile

între două guri de aer

pe care uiţi să le iei

şi îmi simt emoţiile

în corp

ca într-o cutie de bijuterii

deschisă.

miroase bezna a dimineaţă.

îmi cântăresc cuvintele

în unităţi de încredere

şi momente de întâlnire.

şi glasul meu

curge mai ferm printre stâncile

pe care îţi juleşti genunchii

şi îşi găseşte direcţie

să se unduiască

spre locuri mai senine.

fac popas în mine

ca într-o mânăstire

în care cinstesc

viaţa.

ţie.

zilele fără tine

se adună acum lent

în colierul meu

mărgele de soare

şi sunetul

penelor de păun

plutind

până ajung

între mărgele.

în capul meu

s-au construit

camere încăpătoare

în care am ecou

şi nu urmează

nicio avalanşă

căci aici

stau dreaptă

între oglinzi

şi mă reflect

odată cu infinitul.

dar fără tine

e şi cafea amară

neîndulcibilă.

mi s-a cristalizat

sufletul.

am ochi diabetici,

acum are ferestre

fumurii

care măsoară

cu lăcomie

distanţa

dintre mine şi celălalt

ca pâinea de toate

zilele fără tine.

ramă de portret

nu mă interesează

ce mai faci

cu cioburile de inimă

pe care ţi le-am lăsat

nemăturate

pe covorul de bun venit

când am plecat

pentru ultima oară.

vreau să îmi cresc

o nouă inimă

între coastele rupte.

nu mă interesează

cuvintele amare

cu care se otrăvesc alţii

încercând să doboare.

vreau să mă deşir în raze

din care măcar una

să pătrundă

oglinda însăşi care este omul din faţa mea

cu crăpăturile şi strălucirile ei.

nu mă interesează

să te ţin de mână

ca pe un copil mic

în costum de carne

zece mărimi prea larg.

vreau să îţi arăt

cum din rupturile tale

îţi răsar luni întregi

în ochi.

nu mă interesează

şă ţin linia melodică

aşa cum trebuie.

vreau să mă ţin cu inima

de esenţa melodiei.

nu mă interesează

că sunt vindecătorul rănit

care îşi foloseşte ultima suflare

să ţină de cald altcuiva.

vreau ca atunci când stau în mine

să trag draperiile, să deschid ferestrele larg

şi să las să se vadă cât mă doare

şi pe mine.

nu mă interesează

să mă ofer ţie

ca un bun de consum.

vreau să mă creez

doar din mine

ca un fractal

şi întâlnirea dintre noi

să fie apa vie

cu gust de încredere

echilibrată

în rănile mele

cicatrzându-se.

nu mă mai interesează

prejudecăţile, termenele,

fişele tip în care vreţi

fiecare strop de viaţă

cuantificat, socotit, cert.

vreau să devin un fascicul de lumină.

să fiu. să transorm.

să trăim împreună

moment de moment

care nu poate fi pus în cuvinte.

terapeutică

între prăpăstiile

cât universul şi un pic mai adânci

şi strângerile de gât

ca însetatul portocala,

te cunosc

în jumătăţile de măsură

de care m-am ferit

toată viaţa.

în ochii tăi

vocea mea

curgând prin cuvinte nemaiauzite

se limpezeşte

ca marea Egee într-o lună însorită

când n-are voie nimeni pe plajă.

uite-mă

cum cos

rupturile dintre ai mei şi ai lor

cu firele mele de frică

şi acele lor subţiri

pe etamina supravieţuirii.

începe să se schimbe

conturul

şi din contur se nasc

portrete noi

înăuntru.