faţa nemişcată

mă caut pe mine
în ochii tăi

ca pe legendarul ac
într-o banalitate de car cu fân
(deşi, văd bine,
oile trebuie să-l fi înghiţit
sau poate ca nici n-a existat vreodată

niciun ac.)

sap după lumină
în privirea ta

ca un şanţ
între doua plăci tectonice
care nu-şi amintesc să se fi cutremurat
vreodată, cu atât mai puţin
să fi mângâiat soarele cu recunoştinţa lor.

mă caut pe mine
în ochii tăi de giocondă sătulă

şi nu mă găsesc
şi nu mă regăsesc
şi poate nici

nu exist.

dar eu mă încăpăţânez.
mă pictez pe mine însămi
cu pensula iubirii,
dacă tu nu crezi în culoare
şi nu mă strângi la piept.

acum, într-adevăr, sunt!
sunt pictura
dăruită cu cel mai mare drag
unui orb.

să mă şterg de pe pânză
sau să îmi predau arta
prafului, timpului,
ţie?