te-ai întrebat vreodatǎ de ce versul este o artǎ orizontalǎ?

dimineaţa
a murit în venele mele.
respira
prin porii lunii, din ce în ce mai încet,
iar ochii mei, ca nişte copii în prima zi de grǎdiniţǎ,
n-au vrut
sǎ se dezlipeascǎ de mama pleoapǎ
pânǎ când a fost prea târziu
şi nu mai aveau ce vedea
în afarǎ de doi nori puşi de-a curmezişul cerului
şi soarele gropar
ars şi beat
anunţând la portavocea pǎdurii
cǎ s-au încheiat orele de vizitǎ în fiinţa mea.
sǎracu’ strǎlucitor cu capul în nori
vroia sǎ zicǎ
“cine a apucat sǎ intre, rǎmâne!”
dar i s-a împleticit limba, încǎ prea asprǎ
de la ploiaia de 95 de grade
pe care a sorbit-o asearǎ dintr-o suflare
a vântului.

dar astǎzi
mǎ întreb, ce se face poetul
când viaţa cântǎreşte în balanţǎ
mai grea decât cel mai nǎstruşnic cuvânt
pe care l-ar putea inventa
vreodatǎ?


a
s
t
ǎ
z
i

m
ǎ

î
m
b
r
a
c

î
n

c
u
r
c
u
b
e
u
l


p
e

c
a
r
e

l
a

p
r
e
ţ

d
e

a
t
â
t
a

f
u
r
t
u
n
ǎ

tu
mi-l
dǎruieşti.