Eroi în surdină

Griji. Ținem fiecare câte o
tulpină verde-bolnav cu un soare în vârf
în loc de floare. Stăm unii lângă alții
când am vrea să fugim, să ne înghețăm
corpurile până se găsește leac
pentru disperare. Dar rămânem.
Facem un buchet cât o pădure.
Cu arsuri de gradul trei pe pielea subțire
a sufletelor noastre etern nepregătite,
strălucirea lor începe să aibă ecou.
Până dincolo de marginile universului.
Până în mine.
N-am știut ce înseamnă clima continentală
în inimi care stau cuminți una lângă alta.
Fac incendiu din tot ce mă știe - din livezi,
din temple,
din magazine de bijuterii, din librării
și din băncile din parcul unde dacă voi mai păși
vreodată, voi păși singură, pentru că și eu
am ținut sori în ochii furtunilor altora
și uneori a fost de ajuns și uneori a fost de înțeles
o lecție de foc.
Mulțumesc, omule, că încă ții
păpădia asta de soare în buchetul meu ofilind.

ipocrizii

te uiți cu ochi de cenușă,

întrezărești o clipă din răsărit

și îi reproșezi că umple doar estul

arzând cu lumina sa

a sânge și viață

spre deosebire de tine, pământ,

care cu umbra ta lacomă

acoperi totul când ți-e lună nouă,

încerci să albăstrești tu

până și stelele.

*

cu mâinile tale moi ca niște pungi de plastic

pline de ulei folosit, condamni la inutilitate

brațele din carne și oase care te-au purtat

în iubirea lor când era prea frig afară

și ți se amputaseră puterea și bunul simț

ca să poți trăi o viață mai ușoară.

*

cânt o doină de nedreptate

pe portativ de urechi surde,

doar pentru că

vin versurile peste mine ca o avalanșă

noaptea și trag toată pătura

de pe corpul meu de vinovăție ruginită.

cânt o doină de dor și de scârbă

pentru că și eu sunt înnorată

în miezul meu de răsărit

care, din cinci în cinci minute,

se bucură de propria strălucire

oprindu-se pentru a savura

parfumul  florilor care, cucerite de rouă,

îndrăzesc totuși să se deschidă.

sărăntoaca

are numai săbii
care nu schimbă lumea.

îi lipseşte focul din ochi
şi nu îşi dă seama

că taie flori
în plină înmugurire.


sărăntoaca are
un buchet întreg
de cuvinte dezrădăcinate
şi spini fără trandafiri

iar sufletul i se usucă
pe zi ce trece
căci este alergică la
apă.

primăvară mixtă

cred că ţi-am uitat sufletul într-un sertar, la parter
dezordonat, într-o poezie mâzgălită pe un şerveţel

cred că-ţi pierd vocea din vocea mea puţin câte puţin
mai bine-am ieşi noi doi cu o vioară la un pahar cu vin

cred că te iubesc pe tine dintr-o fotografie din ce în ce mai mult
azi spun să fie ce-o să fie, eu vroiam doar să te revăd pentru un minut

în cântecul ăsta e vorba despre ploaie şi iarbă şi flori
în cântecul ăsta ascund o poveste de ochii tăi muritori
în cântecul ăsta am să mă nasc cu neobrăzare chiar din pântecul tău
am să ies în lume, am să ţip, am să dau de veste
că acum universul tău îl voi moşteni eu

şi e-o primăvară mixtă în mine
mai rătăcită decât toate prin care-am trecut
o frunză veştejită, bocitoare o mie
numele tău acum cu miros de ploaie
şi dorul meu de tine

simt că mă scurg încet încet din braţele tale
ca o apă nebună curgătoare, pornită la trap
ca şi cum am un drac în mine, ce-mi aminteşte
că azi n-am alt loc în lume, dar am alt împărat

simt că mă laşi să evadez din rai prea uşor
simt că nu mai ţii melodia când cântăm în cor
simt că ud din stropitoarea ochilor mei un pământ pustiu
simt că la capătul drumului, să mă opresc va fi prea târziu

aşa că în cântecul ăsta e vorba despre ploaie şi iarbă şi flori
în cântecul ăsta ascund o poveste de ochii tăi muritori
în cântecul ăsta am să mă nasc cu neobrăzare chiar din pântecul tău
am să ies în lume, am să ţip, am să dau de veste
că acum universul tău îl voi moşteni eu

şi e-o primăvară mixtă în mine
mai rătăcită decât toate prin care-am trecut
o frunză veştejită, bocitoare o mie
numele tău acum cu miros de ploaie
şi dorul meu de tine

văd c-am vrut să rămân aici, la dreapta ta
să ajut când în sufletul tău de mine pierdut
se va aprinde cu bucurie lumina
văd c-am vrut să-ţi fiu şi eu ţie început
văd c-am vrut, văd c-am vrut

dar acum miroase a nori în inima mea
acum se coase cu fir prea fin tragedia
care trebuia să vindece răni
şi-acum doar plânge şi sparge căni de cafea
văd c-am vrut să rămân şi eu cu tine în noaptea ta
dar vreau mai mult să învăţ, să aflu că merit să fiu altundeva,
că totul doare mai puţin dimineaţa ...

aşa că în cântecul ăsta e vorba despre ploaie şi iarbă şi flori
în cântecul ăsta spun o poveste ochilor tăi cândva binevoitori
în cântecul ăsta am să mă nasc cu neobrăzare chiar din pântecul tău
am să ies în lume, am să ţip, am să dau de veste
că acum universul tău a devenit al meu

şi e-o primăvară mixtă în mine
mai iubitoare şi verde decât toate prin care-am trecut
o floare călcată-n picioare, bocitoare o mie
dorul tău cu miros de curcubeu
când îţi mulţumesc pentru ploaie şi plec eu

cred că ţi-am păstrat sufletul într-un sertar, la parter
dezordonat intenţionat, într-o poezie transcrisă cu chef
de pe calculator pe un şerveţel

cumul

se adunǎ
din ce în ce
mai mult
parfum
în spatele florilor

şi îmi ud
lumea interioarǎ
cu foc
sǎ creascǎ mare,

dar oare cum
sǎ dau la o parte
trandafirii cei mai sfinţi
şi sǎ mǎ pun în loc
pe mine îmbrǎcatǎ în câteva silabe
ca o grǎdinǎ japonezǎ?

aroma
este mai mult
decât buchete de flori
aruncate la nunţi
dupǎ care te îmbeţi cu aerul
şi nu mai şti cum
sǎ respiri ca sǎ însemne încǎ
din ce în ce
mai mult.

da, da, cunosc pǎmântul
cu mâinile mele ca nişte pietre erodate
de bucurie.
da, da, am coborât
în miezul de noroi al raiului

şi habar n-am avut
ce altceva
sǎ aduc înapoi
ca suvenir
decât asta.

cum sǎ pun întrebǎrile
fǎrǎ sǎ ştiu niciun rǎspuns?
oare chiar este cel mai bine
pentru cǎsnicia fericitǎ
dintre poezie şi viaţǎ

ca ceul şi cumul
sǎ se ţinǎ mereu de mânǎ?

oare?

plastilina roz

imi trec degetele peste ea
si in nari imi simt copilaria
ca primul fulg de zapada
pe haina de toamna tarzie.

intai o gauresc
sa fie un abis, ca mine.
dau forma tacerii
care imi striveste florile
din gradina sufletului
ca nu asa trebuie sa ma bucur.

asa, cu tine mereu intr-un colt de voce tremurata,
nu am voie sa traiesc
si a iti fi alaturi nu este nicidecum un motiv bun
ca eu sa fiu aici.

ma fac mica
si pe ea, odata cu mine,
o storc de existenta
sa vada toata lumea ca nu sunt
intreaga.

sa stie toti ca ceva in inima mea
ar trebui sa aiba alta arhitectura,
ca eu nu joc curat
si asta ma doare ca si cum as fi
un raft de scrisori prafuite,
netrimise.

brusc, imi dau seama
ca asta-i joaca:

ii pot umple zgarieturile
si acoperi trecutul
pana devine o sfera perfecta
si eu arunc si prind mingea,
o prind si o arunc, mereu o
prind.

zambesc
ca o cometa pe care tocmai ai descoperit-o
si chiar daca uneori iti mai vine inca sa plangi,
stii in adancul tau
si stiu, undeva intre atomii oaselor mele -

ca viata e ca plastilina:

eu pot oricand sa ma remodelez.

aleg sa imi traiesc blasfemic bucuria
caci in gradina sufletului meu
florile se incapataneaza sa inmugureasca
an dupa an.

cine zice ca trebuie
sa fiu gradinar de zapada,
rece si sfant?

ma remodelez
si acum am voie sa cred
in mos craciun.