bine-ai venit

(bine sǎ pleci)




ca pendulul sculptat în cel mai fin detaliu
dintr-o picǎturǎ de lemn şi un kilogram din sudoarea sculptorului,
aşa şi eu, bolnavǎ de frumuseţea nimicului,
ştiu foarte bine când sǎ tic
şi când sǎ tac.

citesc milioanele de secunde
pe faţa ta machiatǎ cu fructozǎ
sǎ nu se simtǎ acreala sincerǎ a lǎmâii
şi ştiu sǎ scriu cu miezul fiinţei mele
bunǎ ziua şi la revedere, aceeaşi
caligrafie.

da, îmi place sǎ cânt
ca firele de iarbǎ îmbrǎţişate pe ascuns, între bǎncile parcului.
îmi place sǎ se danseze cu mine
la picioarele goale şi bǎtǎtorite.
da, îmi place sǎ cânt la orǎ fixǎ, iubesc
când ţi se întipǎreşte cântecul meu pe buze
şi ţi se lipeşte de inimǎ, ca propriul puls.

nu accept, însǎ, strivitul florilor
pentru simplul motiv cǎ nu mǎ asortez cu rochia ta veche.
meseria ta poate este sǎ mǎ tai din rǎdǎcini şi sǎ mǎ faci altceva,
niciodatǎ sǎ mǎ ucizi pânǎ nu mai rǎmâne niciun strop de bucurie din mine.

dacǎ uiţi, dacǎ mǎ laşi într-un sertar
cǎci ţi-e ruşine de zgârieturile mele,
îţi voi arǎta cǎ deşi am fost atâta timp binevenitǎ,
ştiu cel puţin la fel de elegant sǎ fiu bineplecatǎ

iar într-o zi fǎrǎ soarele ca o monedǎ din luminǎ
vitalǎ, dispǎrutǎ din corpul tǎu textil,
când nu vei mai ţine tu minte
ce-i ǎla timp de rugǎciune şi ce-i ǎla timp de compasiune
şi dacǎ ţi-a venit ceasul sau poate ţi s-a dat voie sǎ te mai chinui cinci minute,
vei vedea cǎ eu am ştiut mereu când sǎ tic şi când sǎ tac
şi nu-ţi convine ca eu sǎ tac tac tac
tac pentru totdeauna, poposind în acelaşi loc al cadranului, departe de tine.

valorez mult pentru colecţionarul cu ochi bun,
chiar eu, cu zgârieturile mele
şi cu istoria mea însângeratǎ
şi cu felul în care citesc timpul ca şi cum mi-ar fi limbǎ maternǎ.
ca şi cum eu însǎmi aş deveni limba maternǎ
a cuiva.