singurătatea care curbează spatele şi tranformă vocea
m-a învăţat despre mine
şi despre toate acţiunile simple de care, alergică, nu mă
ating
nici cu un capăt subţire de respiraţie.
sincronicităţile, amintirile vii care mişcă în mine
chiar când cred că am devenit statuie de gheaţă
şi piesele de puzzle care s-au potrivit
în tabloul ăsta veşnic neterminat, fericirea,
m-au învăţat despre noroc.
*
nu te pot atinge decât prin pelicula transparentă
care este nepăsarea mea mimată
la infinit, la infinit, la infinit
îmi vei auzi vocea doar când va fi ecoul al o mie
treisprezecelea
şi sunetul va fi părăsit demult ţinutul urechii umane
şi tot ce va mai rămâne din mine cea separată de tine
va fi tremurul imperceptibil al unui fir de iarbă.
*
ce-am făcut eu, doamne, să îmi cadă lumina lunii pe chip
tocmai când am vărsat tot ce fusese apă în sufletul meu?
demult nu mai pot
face valuri.
ce-am făcut eu, doamne, să îmi sărute tâmplele
o umbră a buzelor ei de argint
tocmai când am jurat să mă prefac
în sora de sânge a beznei?
*
nimic nu-i scris în piatră.
dar nici oamenii care cioplesc de zor
crezuri febrile în piatră
nu-s în toate simţurile,
cuvintele lor sunt julite.
poezia lor, o rană.
publicul lor, o mână de manifestări
ale sadismului
*
uneori iepurele îmi sare atât de imprevizibil
într-un moment atât de nepotrivit ales
în braţele rupte de durere -
cât de greu este să îl ţină mereu
pe nimeni la piept, spre inimă, în sânge! -
încât nu îi văd sensul nici mult după ce
mi-a mânjit obrajii cu zâmbet neuniform
şi atunci îmi vine
să cred în magie.
