despre eleganţa prin cromofobie

te crezi primǎvarǎ
şi nu eşti decât
un vânt furǎtor de viaţǎ,
bǎtând tare
pe cel ce îndrǎzneşte
sǎ stea în picioare,
uneori sǎ fie iubit pânǎ-n rǎdǎcini
şi alteori sǎ savureze o lacrimǎ.

tu ştii verdele tǎu - nici pe ǎla pânǎ în miezul
copt.
te crezi primǎvarǎ
şi nu eşti decât
un copil mugure
cǎruia îi este groazǎ
de culori,

o crisalidǎ
care se ţine strâns
de creanga ei
şi refuzǎ vehement
altfel de zbor.

tu nu ştii ce înseamnǎ
lumina care se mǎsoarǎ cu secundele
într-o zi de iarnǎ
şi nu ştii ce înseamnǎ sǎ te pişte frigul
dincolo de bunul simţ al zǎpezii.

când a fost ultima datǎ când ai avut curaj
sǎ fluturi un ghiocel în faţa soarelui
şi sǎ te topeşti
pânǎ nu mai vrei sǎ ştie nimeni cǎ tu
ai existat vreodatǎ
şi te-ai crezut primǎvarǎ?

tu habar n-ai ce înseamnǎ
sǎ-ţi fie martie
de toţi şi de toate,
sǎ zâmbeşti mai viu decât cântecul pǎsǎrilor
la strǎinii de pe stradǎ
pentru cǎ, pur şi simplu, nu te poţi abţine sǎ înfloreşti.