idee

de acum, voi scrie doar despre ea.
femeia asta.
femeia asta care dintr-un sǎrut
s-ar evapora, s-ar şterge cu o gumǎ uzatǎ
din cartea zborului.

de acum, o privesc cu drag
printr-un geam termopan -
e ianuarie şi ea îşi freacǎ mâinile goale cu zǎpadǎ -
poate ca sǎ se asigure cǎ este vie încǎ
deşi uneori se preface cǎ nu respirǎ?
sau poate ca sǎ îşi aminteascǎ de copilǎrie?
îi urmǎresc cu interes jocul bizar
de-a umbra şi albul
ochilor ei plânşi. ochilor ei a cǎror luminǎ
şi-o furǎ singurǎ.
oare de ce naiba se joacǎ
pe terenul viran al asfinţintului
când parcul începutului de an este atât de mare,
plin de bucurie -
şi aproape! ar putea merge pe jos!

eu vǎd lucruri
pe care ea nu le vede.
observ cǎ are la piept
o broşǎ de foc;
ea ... poate chiar ea!
da, poate chiar ea este
primǎvara!
de ce nu-şi scoate
oglinda micǎ, ovalǎ
din poşeta viselor?
de ce naiba nu se priveşte?
de ce se joacǎ
deşi ar putea dansa?
cum o atrage frigul, cum flirteazǎ
de curajoasǎ cu moartea,
când ar putea sǎ mai tragǎ timpul de mâneci,
sǎ se încǎlzeascǎ la cǎldura propriei inimi!

câtǎ nedreptate!
fetiţa cu chibrituri
nu ştie sǎ-şi facǎ flori
din ridurile de pe faţǎ,
deşi vântul mi-a şoptit cǎ ea
e destul de artistǎ
încât sǎ ştie
mai bine.

da, de acum voi scrie la persoana a treia
pentru cǎ altfel, femeia asta chiar e în stare
sǎ se şteargǎ cu o gumǎ uzatǎ din cartea zborului
pentru un amǎrât de sǎrut
lǎsat în sertar sǎ se prǎfuiascǎ;

dar eu
o vǎd dincolo de buze

şi ce minunat ar fi ca, într-o zi grea de iarnǎ,
sǎ ies din casǎ;
i-aş pune mâna la piept, peste broşa ei de foc
şi ce minunat ar fi
sǎ o simt dincolo de iubire!