de-a v-aţi ascunselea cu iubirea

eu m-am ascuns. ea mǎ gǎsea
ca şi cum eu aş fi fǎcut parte din ea.
“siamezele”, aşa ne-au poreclit
cei care ne cunoşteau. asta pe vremea
când încǎ ne mai cunoştea cineva.

sǎream şotronul în loc sǎ alerg.
mǎ aşteptam ca ceilalţi sǎ-şi batǎ joc de mine
cǎ fǎceam febrǎ muscularǎ la suflet
de fiecare datǎ când, ca o împǎtimitǎ a morţii,
îndrǎzneam sǎ mǎ ridic şi sǎ joc
din nou.

la un moment dat, i s-au supǎrat dinţii pe mine.
a ros-o furia ca o carie, pânǎ când
tot ce fusese cândva iubire
aproape a devenit
umbra mea.
nu ştiam dacǎ e luminǎ sau întuneric. mǎ orbea.
mǎ durea sǎ îi privesc lacrimile
pentru cǎ
ştiam cǎ nu merit curcubeul de la final.
meritam testul şi notele proaste, dar nu şi lecţia
şi în niciun caz profesori cǎrora sǎ le pese.

dintr-o datǎ, am învǎţat sǎ mǎ ascund
cu adevǎrat, pentru cǎ mǎ arsesem prea mult
la flacǎra ei zâmbitoare.
m-am strecurat deasupra unui nor
unde n-aveam ce cǎuta
fiindcǎ ştiam cǎ acolo nu-şi va imagina ea
în vecii vecilor
cǎ sunt

pentru cǎ nici nu eram,
nu chiar.

dar iubirea mea, vigilentǎ, m-a zǎrit
cu colţul inimii ei rotunde, nesimţita de ea.
o datǎ nu mi-a dat voie sǎ câştig
pe necinstite
sau sǎ joc la cacealma!

m-a scuipat
fix când credeam cǎ, în sfârşit, avea sǎ meargǎ
prefǎcǎtoria mea de zile mici.
m-a scuipat drept în ochi, sǎ mǎ trezesc,
m-a scuipat de au auzit toţi copiii
ruşinea şi binecuvântarea mea.

aşa am crezut atunci, cǎ eu eram prea importantǎ
sǎ mǎ rǎtǎcesc. în lumea mea din cristal
în care hârtia creponatǎ mi-era ninsoare,
mǎ consideram reginǎ
cǎci întotdeauna mǎ îndrǎgosteam.

fugeam cu spatele, fǎrǎ sǎ-mi dau seama.

uite-aşa, mi-a luat toatǎ viaţa sǎ înţeleg
cǎ eu am interpretat greşit regulile jocului
şi, de fapt, am ascuns-o pe ea
cǎci îmi era mai dragǎ decât aerul
şi mǎ temean din adâncul fiinţei mele
ca nu cumva
altcineva sǎ-mi spunǎ
cǎ ea are o influenţǎ negativǎ asupra mea
şi sǎ ne interzicǎ sǎ ne mai vedem
vreodatǎ.