încǎ o moarte nemuritǎ

învelitǎ într-o pǎturǎ din noroi
mǎ sufoc de viaţǎ
ca de un blestem
care loveşte pânǎ la a o mie una generaţie.

sǎgeţile de foc

cusute din firul inimii tale
deşirat de la sine în mâinile mele
amorţite

îmi strǎpung aripile.

mǎ pui la colţ
în insectarul tǎu
care trebuie
sǎ fie nici mǎcar cu o antenǎ mai puţin
decât perfect.

tu
mǎ pui sub lupǎ
ca pe veriga lipsǎ
a autocontrolului

şi eu
te primesc
în respiraţia mea
întreruptǎ
de dragul tǎu

şi al tuturor celor care au crezut
vreodatǎ
cǎ decât sǎ ne punem zborurile împreunǎ
chiar dacǎ uneori ne aflǎm unul pe celǎlalt
în picaj,
valorez mai mult expusǎ în insectar.

de amorul artei de a te fi iubit
şi de a fi eu mai puţin decât mine,
te pǎstrez
ca pe o veiozǎ la capul mormântului meu.
îmi cânt propriul prohod
în ritmul tǎu
sǎ rǎmâi, sǎ rǎmâi cu mine în era asta glaciarǎ.

dacǎ vrei, mǎ dau cu parfum
în timp ce mǎ descompun!

mǎ machiez
cu pudra cuvintelor tale
preferate.

eventual
îmi pun chiar tub de oxigen
ca sǎ te mint altruist
cǎ încǎ mai am inima sǎ

respir.