Era Glaciară

mi-a încremenit timpul

în vene:

tot ce s-a întâmplat înainte

a fost acum o mie de ani.

tot ce se întâmplă după

încă nu este mai mult decât negură.

rămân între. rămân cu

un tu ca speranţa condamnatului la moarte

în ultima seară.

respir ca prin apă.

te respir ca pe ultima moleculă

de oxigen din tub.

nu mai există suprafaţă.

oglinzile devin strâmbe

când bat la uşa ochilor mei.

mâinile şi picioarele mele

îşi amintesc mişcarea învăţată de la tine

şi înot

încet cu febra musculară

dar nu mai văd un mal

la care să ajung.

misiune de recuperare cu dig și disperare

vreau să construiesc un dig

să nu mai curgă zilele între noi

ca un fluviu care te fură

prea rapid; nopțile îmi înnoadă

brațele, soarele îmi împachetează

picioarele într-un sicriu etanș

de emoție returnată fără succes

expeditorului-

așa nu se poate înota.

așa iau naștere inundațiile

din pântecul apei vii care erai

când ne-am cunoscut dincolo de cuvinte-

tot dincolo de cuvinte

mă transform într-o insulă de pungi din plastic.

poluez viitorul fără tine. pești multicolori

mor în mine

pentru că au degustat deliciul toxic

și mai vor.

digul ăsta ar ține doar

de valuri de timp ca de mâna unei domnișoare temătoare.

nu trebuie să abroge legea entropiei.

nu trebuie să mai salveze vieți, nu de fiecare dată.

trebuie doar să vegheze în continuare

ultimul foc mic din inima mea.

selecţie naturalǎ

(varianta blândǎ a artiştilor)



mǎ înec
într-o picturǎ superbǎ
care nu-şi cunoaşte
rama.

aşa mǎ înţelegi tu
pe mine, ca pe un roman
bine scris, captivant
despre un turist neştiutor
care se întâlneşte cu soarta istericǎ
într-un muzeu de artǎ.

pretinzi cǎ am tot ce trebuie
sǎ devin bestseller.

cel puţin pânǎ când tu
îţi termini cafeaua de dimineaţǎ
şi mai ai mult de citit la mine,
prea mult

aşa cǎ renunţi.
migrezi spre cuvinte mai calde,
mai directe.

vezi tu, nici eu nu îmi cunosc
copertele.

prea vreau sǎ fie lumea asta
un cerc vicios
ghiftuit cu frumuseţe!

numai cǎ tu ai crescut
puţin mai mult decât mine
şi nu mai stai neputincios
sǎ te îneci
când poţi înota.

tu ... eşti vin vechi.
tu îţi cunoşti deopotrivǎ
sticla şi dopul.

miroşi a viaţǎ

tristeţe

înot contra curentului
spre un ocean mai liniştit

deşi mǎ doare sǎ îţi spun
ca din senin
cǎ nu sunt sigurǎ dacǎ mai cred
în linia orizontului
care ţi se încreţeşte pe faţǎ când îmi zâmbeşti
şi te doare sǎ îmi asculţi
cântecul ǎsta de lebǎdǎ
pe care tu nu vrei sǎ îl auzi
iar gâtlejul meu se împotriveşte sǎ-l cânte.

înot contra curentului
pentru cǎ am învǎţat de la tine
cǎ aşa cresc
mai puternicǎ, mai frumoasǎ
de fiecare datǎ când îmi las sufletul
sǎ nǎpârleascǎ
fiindc-aşa-s anotimpurile.

vin şi trec.

gâtul tǎu se înnoadǎ
cu vocea mea
şi ne suntem dragi unul altuia
cum îi este vaporul naufragiatului
şi pânza, vaporului.
vaporul îşi iubeşte pânza
chiar şi când nu i se dǎ voie
sǎ o picteze.

aşa cǎ mǎ molipsesc
de rǎul tǎu de mare
cum şi urechile tale
s-au lǎsat rǎpite
de nisipul claustrofob
prins în scoica mea:

ne înţelegem
printre suspinele valurilor.
îmi adǎposteşti
cântecul afon de lebǎdǎ
în inima ta
şi eu îţi primesc
orizontul strâmb, tangibil
în amprentele unei poezii.

navigǎm demult împreunǎ.
uneori suntem atât de flǎmânzi
încât ne sǎturǎm cu câteva îmbucǎturi
…
împǎrţim tristeţea
ca pe ultima felie de pâine
între noi, doi pescari ghinionişti

şi ai naibii de creativi
în a gǎsi liniştea
chiar între douǎ acorduri
la chitara pierderii.