zâmbetul cerului

apusul îşi încreţeşte fruntea:
cerul sǎu nu îşi poate pǎstra lumina
mult timp. tot ce a reuşit în viaţǎ
a fost sǎ picteze nori, sǎ picteze nori
pânǎ s-a sǎturat de el ceaţa.
chiar şi aşa, a aruncat câte o metaforǎ în mare
ca un pescar excentric. ce-i drept, a prins mult
peşte uscat de apǎ şi însetat de iubire.
acum, îşi prinde luna în pǎr ca pe o agrafǎ de sidef,
îşi umezeşte buzele în nectarul rece al nopţii
şi se întinde încet şi împǎcat
pe linia orizontului, sǎ se odihneascǎ.

senin

dragă ocean,



mi-ai îmbrăţişat norii
şi mi-ai cântat la orchestra valurilor
că îmi poţi înfia ploaia.

în fiecare picătură de tine
îmi simt conţinut soarele
ca şi cum niciodată nu ar fi nevoie
să mă bucur singură
sau să îmi cenzurez tunetele.

mă cuibăresc în tine
şi pentru o clipă uit
că a trebuit.vreodată
să fiu ceva mai perfect, mai neted,
mai aproape de rai

decât cerul.



sincer,
astăzi mi-ai şters toată ceaţa de pe faţă.

cuvinte care nu ar fi trebuit scrise niciodata

ard cuvinte
in padurea de foioase
a amintirilor
mele despre tine.

pe masura ce silabele se innegresc
si accentul devine crocant,
eu te iubesc ca nebuna
asa, imoral si pe furis,
ca o hoata de zambete.

tu te faci ca nu ma recunosti
asa, ca sa-mi mai dai o sansa
si-nca una si-nca o suta
iar eu tot nu si nu, refuz
sa ma injosesc intr-atat
incat sa ma recunosc
pe mine
oglindita in tine
ca intr-un lac care nu a fost niciodata cer instelat.

eu te strig in stropi de cerneala
asa, soptit si pastel,
ca nu cumva sa ma auzi
in timp ce totusi poate, poate
ma vei prinde
ca pe un copil la borcanul cu dulceata.

eu strig la tine
o liniste mai mult decat sinonima
cu numele tau in inima mea

si miros a tine cuvintele arse.