ca norul când plouă

mă destram.

ca un ghem de aţă
ajuns scamă.

ca norul când plouă.

singură.

*

nu găsesc cărarea întortocheată exact cum le place paşilor mei.
eu nu sunt arhitect peisagist, iar pădurarul a murit.

pădurea putrezeşte înăuntrul meu
şi eu mă dau cu parfumul tău preferat.

*

tu cu toate stelele tale în frunte
nu te dovedeşti nici pe departe util
ca vânzătoarele.

vânzătoarele care ştiu când eşti la ciclu.
vânzătoarele care ştiu când plângi.

tu îţi vinzi sufletul. vânzătoarele vând şerveţele.

ele au cinstea întipărită pe faţă.
uşa deschisă şi rafturile la vedere.
“două pachete, vă rog!”, se grăbeşte clienta din faţă
şi vezi teancul cum scade. se goleşte raftul
sincer şi firesc.

sufletul nu se vede, nu îl poţi pipăi, nici miros nu are
iar tu mi-ai dat sufletul tău nepreţuit, fără instrucţiuni,
all-inclusive pe termen ridicol de nelimitat.

în felul ăsta, cu toate facultăţile şi cu toate tehnicile atent studiate,
ai neglijat să îndrepţi degetul arătător spre un simplu raft
şi să ma avertizezi: “E pe terminate.
Fie că mai am un miligram sau o tonă din mine însumi
pentru tine, să-ţi pun pansament pe trecutul plin de puroi -
sufletul meu este finit. Un segment de curbă, nicidecum o dreaptă.”

*

cu toate oftările tale care s-au sincronizat vreodată perfect cu ale mele,
vânzătoarele sunt incomparabil mai nobile
decât tine.

“un pachet de şerveţele, vă rog!”, cer răguşită, cu o lacrimă neruşinată pe obraz.
“da”, stă un minut întreg cu mine să îmi numere restul
şi nu a pretins niciodată că i-ar păsa.

tu, la dracu’, m-ai invitat să te invit să îmi fii curcubeu!
dar acum mă uiţi
ca fotograful care-şi vede de viaţa lui
după ce a câştigat premiul pulitzer pentru fotografia
unui strop de ploaie alunecând pe bărbia de asfalt a cerului.

nu îţi pasă.

până la următoarea fotografie,
din partea ta n-am decât să mă destram
în singurătate, ca norul când plouă.

pun pariu că îţi miroase a proaspăt când încui uşa după mine!