După luna de miere

 

După luna, anul, deceniul de miere,

după ce s-au uscat, spălat, plâns

şi ultimele picături de sirop

cu care îmi înşelam copilăria

când durea desprinderea mai tare,

când nu aveam alte braţe în care să

mă arunc -

vine oceanul şi şterge 

ideile absolute de pe nisip. 

Vine istoria, mă ia de mână şi mă conduce,

îmi arată miliarde de camere în care nu am intrat,

universuri întregi unde legile naturii sunt diferite

de cele din holul existenţial în care am stat atâta timp

în şosete, cu ploaia rece curgându-mi şuvoaie din păr

fără să îmi dau seama. Nici măcar la mine

nu intrasem, nu explorasem, nu iubisem pentru că nu mă

uitasem ce era de iubit. Cu atât mai puţin

în alte atmosfere, alte poveşti trăite în carne.

După luna de miere, vine vremea 

să zbor cu albinele, să le cunosc, să le cred.

Şi nu îmi va fi dor de tine, deceniu 

de căutat în grădini greşite 

ceea ce a fost întotdeauna minunat de sălbatic.

tragipoetica

mă scald în sunete
îngemănate

dar în mâna care ține stiloul
nevăzut suspină sângele
cu dor de duet
fără orchestră

la fereastră așteaptă
o lume nouă în fiecare secundă
razele de soare alunecă
pe mine ca pe un tobogan
cad pe hârtie moale
înfloresc

îmi plouă
sunt pământul însetat
care dăruiește până la
ultimul strop
mi se ciocnesc ideile nori
și tună
în genunchii mei furtuna
abia începe
și deja s-au curățat sate întregi
ca să iasă grădina asta
din semințe și visuri

poeziile sunt semințe dragii mei
le poartă vântul sau ba
uneori cinci cuvinte se întâlnesc
în locul și momentul potrivit
și întregul univers se schimbă

dar cunoașteți voi oare
oamenii din care s-au născut cuvintele
cum stau singuri cu o sfâșie de hârtie companie
observatori din exil
ai anatomiei unei iubiri
pe care prin natura poeticii
nu au dreptul să o atingă

sau s-ar spulbera iluzia
toată

promisiuni

le-am cules ca pe nişlte flori ofilite

- din milă - deşi ştiam

că li se şterseseră culorile  în ceaţa câmpului

şi renunţaseră la cuvânt

dinainte de a împunge rădăcina solul;

dar tot îmi cade zborul din pene

când văd că nici astăzi

flacăra ce flirta cu ochii mei

nu se aprinde.

că mă arde, da, doar că

numai fitilul mărunt al luminii proprii

şi nu în miezul fiinţei.

funeralii solare (un poem 100% teluric)

și apusurile sunt poezie.
curge din soare sânge 
de lumină destrămată - ce
poate fi mai viu?
(decât ceva care moare)

pământul cu norii lui
pleacă. ezită. aleargă în pas de vals 
pretinzând că soarele moare 
sau că cel puțin i se deșiră din ființă 
fire trandafirii din ceea ce 
doar prin propria atmosferă
se vedea ca fiind lumină. 

dar nu ai cum să îl contrazici
când se vaită că-i doar o piatră a beznei
și că in fruntea lui de cer, se surpă norii 
să îi facă loc zilnic-muritorului dumnezeu
în argintul viu din măruntaiele lor
rupte de dorul unui acasă demult demolat.

izgonirea dintr-un loc care nu a existat

mi-ai fost sirenă
în urechile mele din celuloză.
m-am îmbibat de iubirea ta
ca de apa vieții despre care se cânta în basme
și am uitat intenționat
că basmele nu sunt pentru copii
iar picioarele mele s-au mai murdărit de pământ înainte.

tu mi-ai fost sirenă
și eu ți-am căzut în plasă.
inversați, îndrăgostiți,
tălpile tale mi-au ajuns până la frunte
și nu am observat, de bucuria unui sărut părintesc
în seara fiecărui anotimp al sufletului.

am ajuns dependentă de tine
cum e marinarul dependent de cerul
de peste triunghiul bermudelor.

m-ai hrănit cu căldură aproape digerată
direct din sufletul tău de zbor liber.
m-ai Bine-Cuvântat până am renăscut
și, privindu-mă prin ochii tăi, m-am crezut, în sfârșit, Poezie.

era paradisul coborât de jos în sus
cu nori de zahăr și curcubeu
acolo, la tine în brațe, mirosind a cafea
proaspătă cu aromă de posibilitate
și a semințe încolțite de încredere.

*

brusc,
am Știut.

mi-am amintit că nu există ocean,
ci doar tsunami în așteptare.
au avut ecou în mine toate viețile
pe care le-am murit înainte
lângă sirene mai modeste decât tine.

mi-am amintit pentru că m-ai izgonit
cu o lovitură de cuvânt.
o ploaie ca un bici. nici măcar furtună.
doar un bobârnac de frig banal,
demonstrativ fără curcubeu -
o promisiune a lipsei de speranță.

ce rușine!
să fiu izgonită brutal
dintr-un loc care niciodată nu a existat,
de dragul căruia am plâns sânge real
și mi-am vândut visurile unui măcelar
ca și cum i le dăruiam lui făt-frumos.

ție.

tu, care mi-ai fost sirenă atât de dragă
încât am încercat din toți mușchii iubirii mele de copil maidanez
să uit, să uit, să uit pentru totdeauna
că sirenele nu există.

dorul și mirosul oceanului
și culorile pe care nu le-am putut crea singură decât orfane de curcubeu
s-au asortat prea mult cu ochii tăi fierbinți
când îmi spuneai că sunt fum, că îmi merit focul
și că tu nu mă vei lăsa să îmi dau degeaba ultima flacără.

*

iată
cât doare;
acum și tu mă vezi
prin ochii mei -
un blestem
care nu a fost niciodată poezie.

pneumonia zorilor

da, simt acum
cǎ zorii vieţii mele
sufereau de pneumonie.

cine îşi mai aminteşte
cum tuşeau stele
şi îşi ştergeau nasul cu neruşinare
pe mâneca rǎsǎritului?

cine îşi mai aminteşte
cum sfidam noaptea
pictându-mi autoportretul din cercuri şi linii
pe o icoanǎ?
aproape v-am pǎcǎlit pe toţi.

numai într-o mlaştinǎ
pe teritoriul sufletului meu fǎrǎ graniţe
se mai zvonea
cǎ de fapt eu eram baba cloanţa
iar tu, doar un cǎlǎtor nǎuc
în cǎutare unei fântâni cu apǎ vie.

eu îmi îngropasem adevǎrul
adânc sub straturile de flori
plantate în onoarea unui singur bǎrbat
(de fiecare datǎ era singurul.
de fiecare datǎ el avea sarcina ingratǎ
de a fura seminţe de vis
pentru mine.)

mǎ lǎudam cǎ sunt
captivǎ sub o lunǎ nebunǎ
şi menirea mea pe pǎmânt
era dintotdeauna nici mai mult, nici mai puţin
decât sǎ îmi gǎsesc drumul spre camera tronului
în castelul pieptului tǎu.

aşa mi-am plâns, pe rând, toate copilǎriile
pânǎ la ultima picǎturǎ.
aşa am îmbǎtrânit
cu urme de noapte supurantǎ în plǎmâni.

îi avertizam pe toţi
prin câte un semn discret din cap
cǎ eu sunt specialǎ, cǎ am fost atinsǎ de zei
şi nu se mai ia amprenta -

dar acum îmi dau seama
cǎ de fapt

era doar un caz de pneumonie a zorilor.

tu nu mi-ai ţinut niciodatǎ de cald

de mǎtase nu eşti.
nimic din vocea ta
nu sunǎ a cântecul ciocârliei.
nu îţi strǎluceşte sufletul
atât de tare
încât publicul sǎ-ţi aplaude umbra
înainte sǎ apari tu pe scena
vieţii lor.

iar în ce mǎ priveşte, nici mǎcar
nu faci parte din scenariu.
te-ai rǎtǎcit tu, rochie din material textil
pânǎ sub genunchi şi cu mâneci scurte
printre vrafurile de recuzitǎ.
nu am nevoie de tine, dar din politeţe
te car în valiza mea modestǎ
şi în fiecare zi atârni puţin mai greu

pentru cǎ nu am lecţii de la tine
de purtat ca pe nişte bijuterii.
pentru cǎ nici nu ne ştim bine
numele inimii
una celeilalte.
pentru cǎ eşti prea lungǎ pentru o petrecere de searǎ
şi prea scurtǎ pentru o iarnǎ supǎratǎ pe oasele mele.

nu am ce face cu tine.
nu vreau tema pentru acasǎ
de a te îngriji.
tu nu mi-ai ţinut niciodatǎ de cald
aşa cǎ de ce sǎ mǎ descurc eu
cu moliile care şi-au fǎcut cuib
în relaţia noastrǎ nepurtatǎ vreodatǎ?

te rog, lasǎ-mǎ-n pace
sǎ fac numai paturile
în care m-am odihnit
şi sǎ plǎtesc numai recuzita
care, dacǎ nu face parte din scenariul iniţial,
mǎcar îmi rescrie viaţa cu un final mai fericit.

tu nu mi-ai fost niciodatǎ
nici mamǎ, nici geamandurǎ pe marea spumoasǎ,
nici iubit, nici prietenǎ cu un castron de supǎ fierbinte când m-am îmbolnǎvit.
nici zgomot nu mi-ai fost, nici linişte.

aşa cǎ te rog,
lasǎ-mǎ sǎ-mi vǎd
de spectacolul meu
fǎrǎ pauze de care nu am nevoie
luate de dragul iluziilor tale.

povestea noastra

atata am eu, povestea noastra:

eu sunt aluatul pe care il framanti prin somn, fara sa stii
si pastrez in mine o samanta de credinta
ca dimineata, macar intr-unele dimineti, te trezesti
si tu cu sufletul copt ca o paine pufoasa
iar undeva in maduva oaselor, imi vei sti intotdeauna mainile
care ti-au alintat inceputul tau, ca al unui basm in devenire.

tu esti big bang.
milisecunda din viata mea
fara de care nu ar fi existat nimic,
fara de care n-as fi putut nici sa mor.
explozia prin care a inceput sa se cladeasca
pacea.
tu esti mugurele de lacrima din coltul ochiului meu
pe care nu il plang
pentru ca este bine asa, sa am ceva ce nu mai intelege nimeni,
o caldura cunoscuta de toti drept superstitie
in care numai eu imi pot duce iernile.

aluat de paine si big bang.
am putea medita, sa cugetam la ceea ce ne pune in miscare
sau sa nu mai gandim deloc, sa ne lasam inima
naravasa,
de un rosu indecent. sa ne traiasca ea pe noi-

dar panificatia si astronomia nu se amesteca in lumea reala.
respiram in eprubete etanse
si disparate in timp, chiar daca tu imi explodezi in inima timp de o milisecunda
si dai nastere unui nou univers in mine.

ca un cersetor care-si traieste ziua
dintr-o firimitura de paine uscata
si un vis,

atata am eu
sa-mi fac foc in piept:

povestea mea despre noi.