rezilienţă

mai mică decât un punct

faţă în faţă cu soarele

care îmi arde existenţa

până devine crocantă, o coajă de viaţă

pe o virgulă în punctuaţia sistemului solar;

răpită de vânt

când nu eram

decât trei miligrame

de posibilitate,

hrănită cu frig

la sânul electric al furtunilor,

nemângâiată în poalele muntelui -

î n f l o r e s c .

din generaţiile de sacrificiu

care au venit şi au trecut înaintea mea,

ţes petale;

în dimensiunea mea delicată, uşor

de călcat în picioare,

îmi forjez scut;

din zilele caniculare

de vară severă,

la focul de tabără

al cuvintelor descurajante

care mi-au rămas în gâtul-tulpină,

naşte în mine un invincibil verde.

sunt suflet în miniatură.

ţip fără sunet

prin parfum.

trei ani, criza de identitate în doi şi un coşmar

împlinesc trei ani

de când am început să mor

arsă pe rugul cuvintelor tale

ca un fetus de întuneric

sacrificat

pe altarul orbitor al negării.

înainte să mă nasc,

nu îmi exista universul.

acum, împlinesc trei ani

de când depun singură

ouă de gaură neagră

pe străzi, în biserici,

sub grindină pe banca din parc

şi în adăposturile pentru cei uitaţi

chiar şi de neant.

de sunt cuvintele

săbii cu dublu tăiş,

le-aş întoarce pe ale mele

spre mine însămi. aş înghiţi

otrava trecutului pe nerăsuflate.

mi-aş scălda sufletul încântat

şi descântat, în nedreptate

şi în iubirea ta pe jumătate

- poate aşa mi-ar ieşi

înapoi

răni de viaţă pe piele

în loc de ciupercile poroase

de astăzi, de pe oase.

când îi deschizi uşa doamnei pe tocuri roşii

când îi deschizi uşa doamnei pe tocuri roşii,

devii nimic mai mult

decât un fluviu leneş, în a cărui suprafaţă se reflectă

obrajii săi de trandafir minus parfum

împărţit la cerşetorii care n-au aflat că merită mai mult.

o primeşti

nu doar în casă, ci în măduva oaselor.

îi primeşti loviturile de briză peste porii deschişi.

te îneci în marea de ochi pe care ea îi îngroapă

ca pe nişte seminţe de moarte, la tine sub piele.

nu îţi dai seama dacă, prin vreun gest necugetat, tu

ai invitat-o.

dacă râvneai la un strop de atenţie

şi te-ai mulţumit cu a fi privită de sus -

un fel de iubire invers

care îţi întoarce pielea pe dos, îţi despleteşte stomacul

şi îţi ţese peste sine broderii cu civilizaţii în contact cu natura

după ce au aflat că sunt primitive ...

odată ce i-ai deschis uşa doamnei pe tocuri roşii,

se va simţi ca acasă în suspinele tale

de om singur în mulţime.

dacă o serveşti cu cafeaua amară a autoironiei

şi dulceaţa compromisului din dragoste nemaigândită,

dumneaei va reveni. musafir obişnuit

în cotloanele sufletului tău prea explorat

şi prea puţin îmbrăţişat.

un ceva nedeslușit cu proiecție și suflet

tu

mă dori

ca o mie de sori înghesuiți 

în moalele de întuneric al capului meu

asezonat cu nori și pumni în stomac.

tu

nu înțelegi limba zâmbetului meu

a cărui accent aruncat nonșalant pe renunțare

schimbă sensul în întregime.

tu

m-ai vorbit de rău sufletului meu

și numai de asta a început degetul mic de la picior

să colecționeze vinovății vinete 

ca pe niște piese rare din porțelan de maturitate

falsă.

tu, tu, tu nu cunoști

elementele de prozodie și anotimpurile nefirești

ale trecutului meu care se varsă ca un râu

în tine, pentru că acolo mi-a fost lumină și moft și iubire

să îl îndrept - ca pe un pui de ocean ieșit din ou de lacrimă -

eu.

între oi care au învăţat să urle la lună.

scufundată în urlet de oi cu ochi închişi,

expir lumină deja sufocată.

mă îngroapă clipă de clipă în ură costumată a circ

şi aruncă peste mine lopată după lopată

din otrava care a rămas când li s-a şters strălucirea.

cuvintele îmi devin grele. aici liniştea se plăteşte

cu sufletul sau cu mărunţişul care a mai rămas din el.

*

eu nu sunt luna,

dar rămânând aici,

păpuşă de cârpă

fără mâini şi fără picioare,

fără viaţă şi fără viitor,

încep încet

să îi înţeleg craterele.

templul

există un templu în sufletul meu
mic cât cerul
şi tot atât de înceţoşat cu anotimpuri:

primăvara eşti tu
ca parfumul viu al muşcatelor în fereastră
uneori condimentat cu prospeţimea ploii
şi alteori nu.
primăvara îmi eşti
etern.

vara este recunoştinţa.
mirarea ca un singur nor pe fruntea mea
că nu te văd, dar căldura ta
mă îmbracă într-un pulovăr gros de aer
şi de verde crud.

pe la mijlocul lui octombrie, îmi dau seama
ce farsă mi-a jucat calendarul:
moartea este doar un mozaic de culori pentru copiii curioşi
care aşteaptă cu răbdare şi speranţă
următorul ghiocel.
toamna nu rimează. toamna doar înţeleg în sfârşit de ce
am petrecut atâta timp sădind seminţe de poezie

şi sper ca până la crăciun să fiu demnă
de albul zăpezii. de iubirea din uitare.
de dăruirea în neştire.

da, templul dedicat ţie din sufletul meu
nu are pereţi şi nu mai are timp.
fără tine, doar pentru o clipă, mi-au tremurat mâinile
şi am făcut ţăndări gândirea.
templul tău nu are adresă, dar îl găsesc când am nevoie
şi te simt în aerul de iulie care mă îmbrăţişează
când se înteţeşte cel mai tare furtuna de zăpadă.

bucăţi de ecou.

sparte, lipite la loc.
zgomotele dintre ieri şi azi
ale vasului care s-a crăpat
unde iubeam cel mai mult.

tu.

soarele scoate limba
la strălucirea de sidef
pe care o purtase drept mască
la întâlnirile noastre
de până alaltăieri.

îngerii plâng în mine -
nu lacrimi.
pene de aripă
plâng îngerii din mine.
niciodată lacrimi.
doar un zbor din ce în ce mai
terestru şi mai banal.

ascult ca o surdă.
propria mea voce
sună atât de îmbietor
între buzele lor, ale tuturor.

oare şi mie îmi vor creşte dinţii?
oare şi strălucirea mea este
de lapte, o promisiune goală pe dinăuntru?
oare şi strălucirea mea se transformă,
rază cu rază, în sacrilegiu?

dacă tu te-ai făcut pitică albă,
cine să mai îndrăznesc să fiu
eu
în faţa lor, a tuturor,
surdă ca dracu'
şi cu riduri în suflet?

şi totuşi, în acest suflet
negru-n cerul zilei,
ei toţi au ecou,
iar ecoul îmi aminteşte
că da, chiar lumina ta,
aşa înjumătăţită şi îndreptăţită cum e ea,
are în sine ceva, o urmă de viaţă la rădăcină
din fiinţa mea.

suflet nerӑtӑcit

iatӑ, acel moment cȃnd aproapeștii unde te afli.

o constelație și un sfert la est de saturn.
gӑsești un ciob de inimӑ
dar nu știi sigur a cui.

nu ești chiar rӑtӑcit
pentru cӑ ȋți poți desluși clar
reflecția ȋnlӑcrimatӑ ȋn ciob.

nu ești nici pe drumul cel bun
pentru cӑ nu ai avut busolӑ niciodatӑ,
nici voie sӑ cunoști punctele cardinale -
iar copacii mȃndri se prefac cӑ au mușchi
pe toate fețele și pe cȃteva umbre.

tu?
tu sӑ ai ȋncredere
cӑ ӑsta e drumul tӑu
și nu drumul musafirului care ți-a fost cel mai drag,
fidel deși nu pȃnӑ la ultima picӑturӑ
care face paharul sӑ ajungӑ pe jumӑtate gol.

tu sӑ iubești
atunci cȃnd ți se spune cӑ niciun cuvȃnt care exprimӑ ceva real
nu ȋncepe cu "i",
tu sӑ ai rӑbdare
cȃnd se ȋngusteazӑ timpul pe fața celorlalți,
tu sӑ porți halou ȋn loc de cӑciulӑ iarna
și pantofi rupți și sӑ vorbești la pertu vȃntului și sӑ ȋndrӑznești
sӑ te uiți dormind pe o bancӑ ȋn parcul istoriei tale celei mai negre.
tu sӑ, tu sӑ, tu sӑ

fii tot ce nu ți-a fost dat.

iatӑ-te pe tine ȋn acest moment cȃnd aproapeștii unde te afli,
tu, suflet nerӑtӑcit, și iartӑ-te ȋn acest loc cu ceațӑ
pentru cӑ nu știi cum este mai bine:
sӑ vezi granița și sӑ te doarӑ nemișcarea picioarelor tale
sau sӑ zӑrești ce este dincolo de granițӑ și sӑ nu mai știi

dacӑ aceastӑ inimӑ degeratӑ
era a ta
sau a altcuiva
sau, poate, a amȃndurora.

la mila ei

ea.

statuia libertăţii din sufletul meu
de care sunt legată cu lanţuri de oţel.
străluceşte în soarele meu
ca marmura mult prea lustruită.
străluceşte atât de tare, încât ar orbi şi orbii.
prea ocupată cu lumina, ea
mă învăluie în umbră
ca mama vitregă care îi citeşte fiicei la culcare
poveşti de groază.

ea
este ileana cosânzeana
care într-o bună zi s-a gândit
să spargă o bancă de vise în sufletul meu.
a împuşcat vreo doi paznici
şi nici măcar nu a avut nevoie
să poarte mască.

nu, eu eram intrusa. eu, cu creditul meu
până la nori şi puţin mai sus
şi adevărul ascuns în sân
ca scuipatul unei superstiţioase
care oricum nu a adus niciodată noroc
suficient.
eu oricum veneam aici să cerşesc, nu să depun
amintiri frumoase
cadou în contul altcuiva
şi nici să retrag
un zâmbet din contul cuiva drag

eu nu am nicio împuternicire.

*

ea
nici măcar nu a zis mâinile sus!
sau daţi-mi o mie una de nopţi cu lună plină
dacă ţineţi la viaţă! nicidecum.
ea niciodată nu mi-a pronunţat numele adevărat.
n-avea nicio treabă cu actele mele
sau motivul şi durata vizitei
în al nouălea cer.
sigur ar râde în hohote dacă i-aş mărturisi, timidă,
că am intrat prin efracţie în asfaltul
ţării minunilor din sufletul ei -
eu, sinceră şi julită.

tăcerea îmi bubuie în urechi
mai tare
decât dacă cineva ar strânge tot praful de puşcă din lume
şi ar face foc de artificii în corpul meu.

*

doamne, nimic nu doare mai rău
decât cuvintele incolore.

cuvintele astea neutre.
elveţia limbii române
când eu ţin morţiş
să semnez un tratat de alianţă.
cu ea.
negru pe alb.
scris în cuvinte atât de prietenoase
încât să vomite îngerii pe la colţ de stradă
în sufletele noastre -

poate aşa aş uita
că înăuntrul meu mărşaluieste o armată întreagă
de sentimente
în stare de ebrietate, care altfel ar trage la întâmplare
doar să plătească cineva pentru nedreptatea asta!

vreau să scriu poezie de foc

şi, doamne, cât mă dor
cuvintele astea neutre ale ei
ca bricegele, cu lame ascunse
care nu se ştie niciodată
când şi de unde îmi răsar
pe cerul unui organ vital.

îi ascult discursul pastelat
în timp ce în corpul meu
artificiile nu mai încetează

şi mă îngrozesc
la gândul
că încă nu sunt
suficient de
surdă.

*

ea străluceşte, străluceşte cât o ţin plămânii
şi mie îmi este frig, atât de frig
aici, în umbră.

eu nu îmi permit să strig mâinile sus!
că doar mă dau drept om milos
la mila ei.

aştept cuminte să mă erodeze tăcerea

şi sper.
scriu o rugăciune în alfabetul braille.
dă, doamne, să nu devină cuvintele ei
săbii
de care nu mi se dă voie să fug.

dăruire

aş fi vrut să îţi ofer un strop de rouă.

*

atât aş fi vrut de la tine, zic eu

cu ironia ascunsă în spatele vocii
că doar ştim amândoi:
era un gest nobil din partea mea.
eu nu îţi cer niciodată nimic.
decât când tu îmi ceri să o fac.

*

aş fi vrut să transpir un strop de rouă
şi să ţi-l ofer ţie

dar tu
te-ai făcut rece.
te-ai întunecat la suflet.
te-ai plâns că-i noapte
după fusul tău orar
şi nu, nu sunt binevenită la orice oră
pe teritoriul tău,
eu cu miracolul meu mic: o floare
care, din când în când, mă onorează
cu reflecţia ei înăuntrul fiinţei mele.

iar când tu
te faci rece
şi te întuneci la suflet
şi te numeşti noapte,

eu
mă
usuc.

*

oare

când te spăl
în cuvintele mele

ce se întâmplă de fapt:

îţi dăruiesc un crâmpei din mine
să-ţi ţină de sete vreodată
sau
te rog să îmi urezi bun-venit
cu dimineaţa pe chip?

*

oare

de ce te implor
să primeşti
stropul ăsta de rouă
de la mine

dintr-un loc mai profund
decât îmi cerşesc respiraţia
de la aer?

ascunsǎ în spatele tǎcerii

eu nu ştiu. eu numai scriu.

eu nu ştiu ce înseamnǎ
sǎ îmi furnice norii în inimǎ
o ploaie dǎtǎtoare de viaţǎ
şi braţele tale, umbrela
sufletului meu.

eu numai scriu
cǎ-mi miroase a proaspǎt.

iar dacǎ mǎ provoci
cu întrebǎri al cǎror rǎspuns
ar durea prea mult,
o sǎ dau din umeri
şi-o sǎ mǎ prefac
cǎ n-am simţul mirosului.
cǎ l-am înlocuit demult cu simţul
mǎsurii.

*

eu nu ştiu ce înseamnǎ dragostea
ca scafandrul
care, dupǎ ce şi-a petrecut o viaţǎ de om sub apǎ,
a înţeles cǎ nu îi cunoaşte formula
şi are dureri de cap când încearcǎ
sǎ se defineascǎ pe sine printr-o reacţie chimicǎ
universal valabilǎ.

eu numai scriu
într-o poezie pe care mi-e fricǎ
sǎ o citeascǎ persoana nepotrivitǎ,
numai scriu cǎ
mǎ scufund în sufletul tǎu
şi aşa învǎţ eu
arta de a respira cu adevǎrat.

atât am nevoie de la tine:
sǎ mǎ însoţeşti mut şi viu,
ca un curent cald
care nu mǎ ia la interogatoriu.
te rog, nu îmi rǎpi euforia de a înota
cu definiţii ştiinţifice ale lumii mele subiective
de poveste în care îmi eşti co-autor.

*

eu nu ştiu dacǎ mi-a ieşit
o poezie de dragoste
în loc de a învǎţa corect lecţia.
eu numai cânt
ascunsǎ în spatele tǎcerii

ca şi cum aş fi o floare
care intuieşte cel mai bine
unde sǎ înfloreascǎ

şi cât de fertil este solul
inimii tale!

pata oarba a sufletului (ridicarea cenzurii)

m-am inselat.

ochii de catifea nu ajung.

uneori chiar e nevoie de
cuvinte,

cuvinte calde ca un iunie
tinut in lesa de soarele adolescent
care se uita in sine si uita
ca si universului ii trebuie
explozia de lumina, vulcanul care erupe
si abia mai incape in suflet.

ma uit prea mult in mine si uit
uneori ca nu doar mie imi trebuie universul,
timp si spatiu
sa vorbesc singura intr-un limbaj exagerat de intim.

*

asa ca imi dau voie
sa iti stralucesc pe fata.

ma opresc un pic
ca punctul de sub semnul intrebarii
si verific daca inca iti mai e frig,
daca inca imi mai tremura mainile,
daca te-am iubit prea mult si risc sa ajung pitica alba.

dupa care continui;
iti dau voie sa te cuibaresti in gradina mea, sub un tei
sa-ti tina umbra cand dormi
si sa poti dansa in picioarele goale pe iarba
din sufletul meu.

*

poate ca “prea mult” e un basm intors pe dos
si nu voi lasa raul sa invinga binele
intre paginile cenzurate ale vietii mele.

poate ar fi mai bine
sa imi fac ochi din sticla
in care te vei oglindi asa cum esti, suflet catifelat
si cuvinte legate cu fundita aurie
in care incape toata caldura.

plastilina roz

imi trec degetele peste ea
si in nari imi simt copilaria
ca primul fulg de zapada
pe haina de toamna tarzie.

intai o gauresc
sa fie un abis, ca mine.
dau forma tacerii
care imi striveste florile
din gradina sufletului
ca nu asa trebuie sa ma bucur.

asa, cu tine mereu intr-un colt de voce tremurata,
nu am voie sa traiesc
si a iti fi alaturi nu este nicidecum un motiv bun
ca eu sa fiu aici.

ma fac mica
si pe ea, odata cu mine,
o storc de existenta
sa vada toata lumea ca nu sunt
intreaga.

sa stie toti ca ceva in inima mea
ar trebui sa aiba alta arhitectura,
ca eu nu joc curat
si asta ma doare ca si cum as fi
un raft de scrisori prafuite,
netrimise.

brusc, imi dau seama
ca asta-i joaca:

ii pot umple zgarieturile
si acoperi trecutul
pana devine o sfera perfecta
si eu arunc si prind mingea,
o prind si o arunc, mereu o
prind.

zambesc
ca o cometa pe care tocmai ai descoperit-o
si chiar daca uneori iti mai vine inca sa plangi,
stii in adancul tau
si stiu, undeva intre atomii oaselor mele -

ca viata e ca plastilina:

eu pot oricand sa ma remodelez.

aleg sa imi traiesc blasfemic bucuria
caci in gradina sufletului meu
florile se incapataneaza sa inmugureasca
an dupa an.

cine zice ca trebuie
sa fiu gradinar de zapada,
rece si sfant?

ma remodelez
si acum am voie sa cred
in mos craciun.