statuie de gheaţă

e drept, din când în când împietresc.
mă împletesc cu nemişcarea
şi mă fac una cu frigul
de parcă aş uita cine sunt eu.

mi se înfioară braţele
de absenţa umerilor tăi
iar picioarele mi se luptă
să ducă greutatea
relaţiilor multiple dintre noi
într-un singur pas.

doamne, tu măcar realizezi
că eu trebuie să mizez
pe un singur pas
pentru a ieşi din labirint?

noi avem pretenţia
să ne ovaţioneze mulţimea
pentru o capodoperă de privire

care să trasmită şi iubirea divină
şi revizuirea scenariului de viaţă
şi prospedţimea învăţării curcubeu
după furtună
şi prietenia cu acei oameni din public
care le dau cu tifla visurilor mele.

îmi pierd echilibrul.

mă prăbuşesc sub povara
de a îţi da voie
să fii totul pentru mine.
îmi atârnă pe spinare
sacii plini-ochi cu antonime balast
culese din maldărul de roluri
pe care le joci în viaţa mea

şi mă cocoşez sub tot ceea ce însemni
tu pentru mine.

*

îmi amintesc că sunt gheaţă, nu statuie de piatră.
este în firea mea să sufăr de hipotermie sufletească.
primesc frigul în măduva oaselor
iar carnea şi sângele meu plâng pe furiş-
o încordare uscată a lacrimilor.

pe măsură ce îmi amintesc că sunt gheaţă, fac un duş de lumină.
mă topesc, mă topesc, mă topesc până devin lac
şi deodată hotărăsc să curg, curg, curg
printre toate pietrele. curg în jurul tău, dincolo de tine
cu povestea ta mâzgălită neglijent între rândurile destinului meu.
curg printre spectatorii scenetei mele
care îţî sunt ţie prieteni, iubite sau cel puţin
raze de soare într-o dimineaţă de iarnă.

privesc înapoi şi observ că eu am trecut de multe alte pietre în drumul meu,
am trecut de multe cataracte, de confluenţe la care nici nu speram,
am trecut de insule întregi. şi iată că încă fac valuri.
trăiesc în mine peşti, ţipari şi crapi
de care poate nici nu ştiu şi care nu s-ar fi născut fără mine.

*

eu sunt.

curg printre pietre
aşa cum sunt, eu
cu mirosul şi gustul meu
care nu se pot defini.

păstrez totuşi o urmă de gând
despre coreografia complicată
pe care trebuie să o dansez cu tine
de pe prea multe poziţii în acelaşi timp.

se conturează o întrebare
pe cerul frunţii mele
şi ridic din umeri
de parcă acest simplu gest
ar fi artistic în sine:

cum să fac?

*

acum nu mai sunt statuie de gheaţă
aşa că îmi iau cât timp am nevoie:
las întrebarea să se coacă
până cade din copacul sufletului meu

şi, mai curând decât speram, devin conştientă
că sunt apă.
deşi uneori mă lovesc de pietre,
îmi potolesc setea cu mine însămi.

dacă îmi urmez curenţii,
voi curge mai departe, voi curge
până în ocean.

eu sunt responsabilă pentru valurile pe care le fac.

nici mai mult, nici mai puţin.