teritoriul meu

eu sunt un şantier în lucru
şi mă construiesc din lumină.
cresc şi devin incandescentă.

trăiesc
alături de prieteni
între care pot
ridica pământul pe umeri
iar, cu antrenament, pot chiar
refuza să îmi pătez ochii
cu lacrimi care nu îmi aparţin.

am avut atâtea de învăţat!
poate nu ştiu cât fac
doi cu doi, dar în mod sigur
am înţeles cum se creează un univers
din particule care nu respectă
nici cele mai de bază legi ale fizicii.

ştiu cum e să fii om
şi să tot încerci să te împrieteneşti cu ceaţa.

uite-aşa, recitindu-mi bucuria pe faţă
şi recunoscându-mi iubirea
în zâmbetul cuiva drag,
îmi amintesc parcă din altă viaţă:
conturându-mi fiinţa cu raze de căldură
şi îndepărtându-mă de tine înăuntrul meu,
adânc până unde îmi puteam simţi
aripile,
atunci am trasat graniţele teritoriului meu

şi nu-i nevoie să am centura neagră
în magia cuvintelor
ca să-mi dau seama
că sunt binevenită aici
şi tu eşti doar un val
care se leagănă când în mine, când în afara mea
până îmi dau voie să îmi întind aripile -
te pătrez la distanţa potrivită şi

zbor.