rǎul absolut

oare nu ştii?

când nu se uitǎ nimeni
şi sunt în siguranţǎ
acoperitǎ cu o pǎturǎ de întuneric,

mǎ înfig în tine
şi te ung pe miezul meu fǎrâmicios
ca şi cum ai fi unt.

tu mi te supui;
eu te modelez ca plastilina
pe forma buzelor mele
pânǎ ne contopim

şi râd, râd de-mi ies flǎcǎri pe gurǎ
şi ardem soarele care ne priveşte neputincios
cum nu îi mai lǎsǎm razele ultraviolete
sǎ ne cenzureze.
pentru mine încalci regulile de sǎnǎtate.
iar eu râd, râd de-mi ies flǎcǎri pe gurǎ
şi mǎ simt prea importantǎ sǎ mai vǎd arsurile tale.

ne iubim pe tavan, ca pǎianjenii
încurcaţi unul în pânza celuilalt.
te iubesc cum îşi iubeşte pisica şoarecele.
ne iubim pe canapeaua cerului
pânǎ crapǎ stelele de ciudǎ
şi se fac ploaie de meteoriţi.

când îmi dau jos toate mǎştile
pânǎ la os şi încǎ puţin,

sunt gata sǎ desfiinţez universul.

te ţin în braţe
mai strâns
decât viteza luminii
împletitǎ cu axa timpului.

oare nu ştii?

am puterea
sǎ fac lunǎ din tine
pâna ameţeşti
de gustul meu.

dacǎ îmi dai drumul în jungla amazonianǎ a fiinţei mele,
te voi sfâşia ca pe o zi însoritǎ
întemniţatǎ într-o fotografie pentru o sutǎ unu ani.

tu eşti pata de culoare perfectǎ.
numǎrul care încheie şirul lui fibonacci
la nasturele cel mai de sus.
aşa sǎ ştii.

dacǎ îndrǎzneşti sǎ te joci cu mine,
o sǎ câştigi
totul, cu riscul de a îi lǎsa pe zei fǎrǎ adǎpost.
car eu rucsacul plin de vinovǎţie pân’ la refuz.
şi nu care cumva sǎ mǎ respingi, cǎ fac
tocǎniţǎ de vis din mine, sǎ vezi cum fierb
în sosul cuvintelor tale expirate.

aşa te storc pe tine
ca pe o boabǎ de strugure:
te iubesc. nici mai mult, nici mai puţin.
nu-i nevoie sǎ bat din picioare
sau sǎ las vânǎtǎi.
mǎ port uşoarǎ ca briza oceanului
înainte de tsunami
şi am grijǎ ca epicentrul sǎ parǎ a fi pe teritoriul tǎu.

am ajuns acasǎ? câte minute pânǎ mǎ iubeşti?

*

tu nici nu ştii.
aici firele de nisip nu nasc perle.
înǎuntrul meu, unde inima afonǎ
încearcǎ din greu sǎ batǎ ritmul pulsului tǎu,
perlele se deşirǎ pânǎ devin fire de nisip.
tu nici nu ştii cine sunt eu
pentru cǎ nimeni nu supravieţuieşte sǎ povesteascǎ.

tu nici nu ştii
pentru cǎ m-ai prins în cârlig
tocmai când eram mai vulnerabilǎ, suspendatǎ
între suibiect şi predicat. punct în mijlocul propoziţiei.

poate de asta te iubesc
dincolo de cuvintele frumoase
şi dincolo de felicitǎrile siropoase
pe care nu îmi permit sǎ mi le cumpǎr pentru tine.
da, undeva în miezul meu, unde sunt stricatǎ
de la grindina din toamna trecutǎ,
exact de asta te iubesc:

eşti cea mai elegantǎ şi mai de suflet
demonstraţie matematicǎ
a teoremei care afirmǎ cǎ eu sunt
rǎul absolut.