leagăn

tu îmi eşti leagăn.

deşi uneori inima-mi scârţâie
la unison cu a ta,

clipele mi se îndulcesc
alături de tine

căci mă ţii în braţe
cum îşi strânge briza
marea la piept.

tu te faci orizont tangibil
şi eu învăţ să fiu soare.

mă fac una cu pământul
unei poezii fericite fără cuvinte

măcar pentru momentul ăsta
de viaţă crudă
când ne ştim unul altuia destinul pe nume

şi, deşi nisipul mi-e aspru sub unghie,
deşi gândesc că ar fi mai înţelept
să-mi pun geamandură undeva aproape de malul sentimentelor
şi să renunţ,
deşi mă ştiu pe dinafară ca o ghicitoare veche
iar rezolvarea cea mai de bun simţ ar fi să înot înapoi
afară din furtună -

te las să mă conţii
ca fătul care îi permite mamei
să îi fie acasă
măcar pentru o secundă în plus.

timpul tău îmi conturează fiinţa.

oare tu nu ştii că din ritmul tău
eu îmi compun sonata vieţii?

tu respiri împreună cu mine
şi eu trăiesc, trăiesc
dincolo de zile senine şi ploi.
trăiesc ca şi cum nu ar conta decât
clipa asta când “astăzi” se dilată,
când tu îmi eşti ieri şi mâine şi aer şi suflet.

când tu îmi eşti leagăn
şi îmi permiţi măcar pentru o clipă
dorinţa
de a îţi fi şi eu, la rândul meu, vânt.

ne unduim împreună
sus, jos, stânga, dreapta, înăuntru, în afară
şi de vreme ce ne suntem vapor unul celuilalt,
nu mai contează că eu nu ştiu să înaintez înot
sau că tu ai executat mişcările atât de amplu
încât ai făcut febră musculară
dinainte de a nu mai simti solul sub picioare.

nu mai contează că mi-am julit tălpile
în scoicile tale care de altfel mi-au atras ochii naivi de copil din prima zi.
nu mai contează că te trag de cămaşă ca un puşti de grădiniţă
şi îţi cer să fii de aur. să mă păcăleşti că eu îţi sunt piatră filosofală.

nimic nu mai contează
aici şi acum, cât tu mă ţii în braţe
cum îşi strânge briza marea la piept
iar valurile mele şi respiraţia ta
se împletesc într-un cântec.

nu mă mai deranjează că uneori îmi ţipi la ureche
că, de fapt, noi suntem un cuvânt predestinat
liniştii.

tu îmi eşti leagăn
şi nu mai vreau să ştiu nimic altceva.