transǎ

cine mai ştie
când s-a simţit ultima oarǎ
zeu desculţ, dezlipit de pǎmânt?
în jurul cǎlcâiului cui
a mai gravitat soarele?

eu
nu mi-am avut înfipt în corp
delirul conceptului de
adevǎr pe bǎncile lipicioase din bisericǎ
şi nu am primit nicio luminǎ
prin cap ca o sǎgeatǎ ascuţitǎ
şi nu mi-am arǎtat iubirea
mai adânc de un sfert de pahar
şi nu am avut niciodatǎ
destulǎ încredere sǎ las
gândurile mele agǎţate în cuierul altcuiva.

m-am ţinut departe de sclipiri.

doar într-o dupǎ-amiazǎ,
cu perdelele trase, m-am pierdut
fǎrǎ nimeni în camerǎ sǎ-mi strige numele.
m-am agǎţat de o idee tâmpitǎ
care mǎ trǎgea de pǎr
ca pe o fetiţǎ vinovatǎ

şi, pentru prima oarǎ, într-o altǎ dimensiune,
nimic nu mai conta în afarǎ de momentul ǎsta,
patul ǎsta, literele astea de pe ecran
care au ajuns sǎ mǎ trǎiascǎ.

singura datǎ când am mers dincolo
de gratiile de oţel ale conştientului,

am trǎit o transǎ tristǎ.