vulnerabilitate

vreau sǎ mǎ arunc în ochii tǎi
ca într-o prǎpastie.
sǎ am încredere cǎ m-ai prinde
pe salteaua unui cuvânt
şi cǎ m-ai ţine în braţe
pânǎ mi-ar reveni culoarea în obrajii poeziei.

vreau sǎ ştiu fǎrǎ urmǎ de îndoialǎ
cǎ dacǎ m-aş frânge în faţa ta
ca o aripǎ uzatǎ,
tu mi-ai aminti cǎ am zburat.
mi-ai ţipa la ureche
dacǎ ar fi nevoie
pânǎ mi s-ar desface timpanele şi-ar deveni crâmpeie de muzicǎ,
pânǎ ţi s-ar face ţǎndǎri vocea şi s-ar transforma în iubire.
mi-ai aminti cǎ toatǎ viaţa, toatǎ viaţa mea a fost zbor
chiar dacǎ pentru a decola, a trebuit mai întâi sǎ mǎ târǎsc.

“ai fost noroi ca sǎ devii una cu zborul”, aşa am nevoie sǎ îmi spui.

şi eu m-aş învârti ca soarele, în jurul propriei axe
şi ţi-aş arǎta toate exploziile mele.
ţi-aş arǎta toate semnele de foc care mi-au rǎmas în mǎduva oaselor
şi care nu se vindecǎ doar cu puţinǎ cremǎ hidratantǎ din extract de seninǎtate.
ţi-aş spune cǎ mǎ fac piticǎ albǎ numai de fricǎ sǎ nu fiu gaurǎ neagrǎ.
ţi-aş spune cǎ îmi sunt mie însǎmi pluto şi nu îmi merit locul pe cer.

aş vrea sǎ îmi rǎsarǎ o lacrimǎ în priviri în loc de dimineaţǎ.
sǎ te trezeşti devreme, ca un copil entuziast al artei de a se mira.
sǎ-mi dezbrac uşor draperiile sufletului în faţa ta,
sǎ rǎmân goalǎ, eu cu norii mei şi trecutul meu la lumina cǎruia nu se poate citi
şi sǎ te rog, sǎ te rog din însǎşi sǎmânţa-flacǎrǎ din care m-am nǎscut:

“fii-mi licurici, te rog.
fii tu perna moale pe care scâncetul meu îşi poate odihni capul.
când mǎ cred doar un ecou palid,
fii-mi tu voce şi cântǎ-mǎ. cântǎ-mǎ pânǎ adorm. cântǎ-mǎ tare,
sǎ mi se trezeascǎ inima pentru totdeauna.
învaţǎ-mǎ sǎ dansez cu tine, cu mine, cu universul.”

vreau sǎ mǎ arunc în ochii tǎi
ca într-o prǎpastie
şi recunosc
cǎ vorbesc dincolo de gramatica bunului simţ
când te rog, te rog cu toatǎ fiinţa mea şi încǎ ceva din mine,

rǎmâi lângǎ mine toatǎ ziua şi spune-mi:
“te vǎd cu adevǎrat şi încǎ vreau sǎ te îmbrǎţişez cu privirea.
meritǎ sǎ continui sǎ te pictezi
şi cu noroi, şi cu foc, şi cu iubire.”