Maraton

 

Trec peste câte o zi

ca peste un obstacol într-o cursă cu obstacole -

inspir, iau în corpul meu cât soare pot duce

şi îl păstrez în plămâni cât timp îl pot păstra,

îmi spun o poezie ca o pasăre care îşi aminteşte

cântecul drumului său lung pe un cer pictat cu nori de furtună.

Vine noaptea. Vine somnul şi mă sărută vântul pe frunte

mândru de pasul de balet pe care l-am făcut în maraton. 

Dar vine şi dimineaţa şi vin sunete stridente de respingere

şi vin nopţi cu lună nouă când nu îmi amintesc

la ce bun doare zborul. 

Şi cad. Şi merg de-a buşilea pe podeaua propriei inimi

adunând cioburi de cuvânt nedigerat şi litri de sânge.

Şi nu mă opresc.

 

fantomatica

casa

neatinsă de cântec 

nu este acasă.

*

merg în bastonul lui
ca la anii lui
sub privirea lui
de ochi fotografiați
înghețați în timp
alb și negru
la lumina telefonului
lui

și mă așez în fotoliul lui
la ora de întuneric până la os
internet și poezie
la care ar fi stat el aici
port brățara pe care el i-a dăruit-o ei
stau nemișcată
...

într-un fel
să locuiesc acum
în sunetul ploii
din teiul vecin și martor
înseamnă acasă. 

cu părul puţin umed

cu părul puțin umed

de la umeri în jos

 

o privesc din nou

și din nou

prin substanța translucidă, amintirea,

dezmințirea și minciunile

că aș fi putut face vreun gest

 

magic, care să schimbe cursul

râului ăstuia sărat

în undele căruia se vede clar

și se simte mirosul fiecărui fir de iarbă.

 

noaptea îmi zâmbește

ca unei vechi prietene.

incisivii ei de întuneric

sunt imaculați:

îmi văd în ei ochii,

înotătorii de performanță înecați

și toți pistruii din suflet.

 

cum să dormi când te orbește claritatea?

când înțelegi că suntem nimic sclipitor

în devenire?

flush

se strecoară, seara, când nu sunt atentă,

în timp ce îmi întind corpul

ca pe un elastic cu noduri de speranţă la capete

după o zi cât o cană de lapte îndoit cu apă.

mă trezesc în întuneric

cu greutatea ei echilibrată strategic

între piept şi plapumă, între mine şi vis.

respir atmosfera încinsă

a popasului unde am tras, obosită, fără să ajung.

miroase noaptea a transpiraţie, a mucegai

şi a moarte

ameninţând cu răpirea cel mai acerb

pe cei al căror sicriu este sortit numai pentru umerii

pământului.

devin altceva. toată carnea mea

este acum amprenta ei,

amplificată,

vocea sa îmi curge din gâtlej în loc de ţipăt

şi aşa se formează oceanele de insomnie

cu insulele lor de poezie.

obrajii mei îi sunt megafon.

glasul său sparge toate geamurile

deşi trupu-i cadaveric nu lasă nicio urmă

de unde sonore

pe nisipul de treburi tăcute pe care calcă,

a căror vreme a erodat demult.

de asta se încăpăţânează degetul mic

de la piciorul stâng

să nu se mişte

decât greşit, vânăt, acuzator.

de asta îmi urlă muşchii

să mă întorc la hainele negre

croite din altceva decât o lună

mediocră şi un trilion de stele

îngrozite de apropiere.

eu am putere. cu ascuţiş mai luminat

decât al unei săbii de neînfricat.

poate o voi măcelări cu un vârf de stilou

cândva, când mă prinde răsăritul soarelui

şi poate în vreo viaţă de apoi

o voi preface în cuvinte

şi o voi îmblânzi.

dar nu astă seară.

nu în mileniul ăsta

prea roşu, de-mi ia ochii

şi nu mai văd cu ei

decât o mochetă murdară

şi popasul unde am tras, obosită,

fără să ajung, în paşi de uriaş

melc, nicăieri

circular

tu ești parfumul cântecului de mierlă
la 05:45 fix, cu gust de dimineață
și textură de noapte albă.

tu ești un fald din pielea mea
pe care nu îl ating niciodată
de teamă să nu se șteargă
amprenta iubirii.

tu ești ultima rază de soare
într-o zi cu furtună și întuneric și fulgere
și nici nu ai umbră de idee
că ai fost singura.

mă văd nevoită să te definesc
în atâtea feluri greșite
 ca să pot începe să te cunosc.

rubrica de anunţuri

i.

pierdut

om cu soare în piept

de reglat liniştea şi greierii nopţii.

ii.

pierdut

fluturii de durere melodică din stomac;

găsit

de pus în loc

tunete care îmi cutremură întreaga fiinţă.

iii.

pierdut

echilibrul ...

iv.

cumpăr

om

cu urme fine de ascultare selenară în ochi

- poate să strălucească sau nu -

şi cu o coajă de timp în inimă,

să ţină de mână fulgerele

care nu se mai învaţă odată

cu propriile tunete.

plătesc cu tot ce sunt ...

holograma

poate că raiul este un gazon neted

cu fire violet de cer crescând din apus

uniform şi poetic

doar pentru că paznicii seninătăţii

mătură oamenii îndureraţi

de pe alei, îi smulg dintre tufişuri

ca pe nişte păpădii cu suflet uşor

de dezrădăicinat.

poate că de fapt raiul este o boală mintală

a celor cu zâmbet prea elastic

ca să rămână o clipă, să mediteze

în poziţia lotus pe solul denivelat

al unui nor în timp ce se destramă

în fâşii de ploaie.

poate că raiul n-ar mai exista dacă

ne-am putea recunoaşte în oglinda

fulgerelor ca nişte tăieturi pe cord deschis

fără anestezic.

poate că dacă ne-am primi rănile deschise

cu braţele deschise şi cu ochii deschişi,

întunericul-puroi din ele,

nu am mai avea nevoie de rai

şi în grădină am creşte

fiecare la înălţimea miresmelor

din culoarea propriei voci rostind adevăr.

inconștiență

s-a amărât cafeaua când a auzit

noaptea curgându-mi încă prin vene,

cascadă care te provoacă să o domesticești

apoi fuge, se strecoară printre pietre

și plesnește pământul nepângărit încă de tălpi

și de visuri ce rămân tot mai departe în spate..

e nevoie de multe și lungi minute

ce se topesc adesea în ore

rătăcite-n grabă într-un pătrat pe calendar,

iar în unele zile nici până se satură soarele

nu îmi dau seama

ce miracol este să poți

irosi un an proaspăt, abia scos din cuptorul stelelor,

ca să ploi peste un singur om care dansează.

Boala (imobilizarea)

fiecare pas 

care mă îndepărtează de tine

este greu ca un mic sicriu închis

în care n-am apucat să mă uit, de durere,

și acum

nu voi mai ști niciodată cine a murit -

poate doar dacă ascult cu foarte mare atenție 

șoaptele gerului noaptea

ce parte din mine taie.

și într-o asemenea întunecime

poate vei înțelege și tu cum e

când fiecare pas care mă îndepărtează de tine,

mă aduce doar și mai aproape de tine,

și poate găzduind la rândul tău un asemenea frig

într-un fir de păr alb pe care nu-l recunoști, vei ști și tu

de ce.

cuiva care a crezut că înţelege

şi ce ştii tu despre noapte?

nu înţelegi că, de fapt, este

fumul omniprezent al unui singur tren

pe care l-ai pierdut şi ieri, şi azi, şi

de asta

nu îţi mai vezi drumul

de atâta negru sufocant, chiar dacă tu

îţi scoţi singură ochii

şi te uiţi în ei

şi îi pliveşti cu exasperare de riduri

ca pe o junglă care nu mai are nicio şansă

a deveni grădină ...

tu crezi că eşti imun la noapte.

că înalt-distinsa

se limitează la o adunătură

de mişcări rapide ale globilor oculari

şi de foşnet ferm al paginilor din calendar

şi de miros de cafea încă nerâşnită

şi poate - doar pentru poetele pudice

dependente de perdeaua unui pseudonim -

mătase neagră

(despre soarta viermilor nu se cuvine să vorbim).

deci, ce ştii despre noapte, tu

care n-ai fost niciodată

prizonier în ticăitul rotund al ceasului,

tu, etern om al dimineţii?

doamna echinocțiului

când renaște luna și urlă la lupi,

doamna echinocțiului rămâne egală cu ziua.

unește puncte autumnale pe o foaie de suflet

subțire cât întunericul, rezistentă ca lumina

dintr-o picătură de rouă

ce preface tot frigul în viață -

ea găsește acul de soare

într-un car cu frunze arămii.

doamnei echinocțiului îi doresc

destulă seninătate, să își distingă

stelele de nori

și să știe mereu unde se termină noaptea ei

și unde încep mofturile vreunei furtuni

care nu-i aparține

și curcubeul, da, îi doresc

câte un ocean de curcubeu

pentru fiecare picătură de ploaie torențială

prin care a călătorit 

ca să ajungă aici, lângă mine.

maturitate, crăpături şi lumină

eu am voinţa să suport orice crăpături

ca să mă fac ziuă, mi s-a lăudat ea

privindu-mă cum îmi lăsam puii de lacrimă

să zburde nestingheriţi pe obrajii

cerului din emisfera mea.

îmi pun o dorinţă, m-am temut să răspund

căci superstiţiile sunt un delict

în ţările străine ale anumitor suflete.

*

când a ars-o soarele până la os

şi i-au ruginit ochii de durere,

eu eram acolo, deşi îmi era încă noapte.

aş fi dat foc şi stelelor căzătoare ca să nu crap

de ziuă

pentru că acum câteva luni eram umbră

şi am crescut mare întuneric

în pântecul frigului

şi mi-e frică să fiu exilată de aici

pentru că nu ştiu dacă mi-am câştigat

dreptul la soare.

dar ... când pe ea a ars-o soarele până la os

şi s-a înserat şi i-a fulgerat sufletul

şi era încă oarbă şi nu înţelegea

cât de frumoasă este, printre nori şi luna nouă

a puilor ei de voce care au evadat

din curtea strâmtă a părinţilor,

eu eram acolo, intactă, netrăită şi gata să mă ofer

fâşii de umbră oricărei călătoare obosite de-atâta furtună.

*

vrei să te învelesc în aurora boreală

ce mi-a crescut pe pielea de găină

când te lăudai că ai învăţat să nu plângi?

am descoperit fabrica de caleidoscoape din corpul meu

sunt ca marea.

ce face marea?

curge,                                ce să facă?

muşchi. rezistenţă.

pietre. alge. solzi de peşte.

când nu poate respinge luna, se îndrăgosteţte de ea,

o rupe de pe cer cu picături-picături din valurile care i se sparg

şi o transformă în dans.

şi luna                               ce să facă atunci?

explodează în cântec.

pulsează ca sângele spumant al unui înger.

ţipă. din adâncul craterelor. naşte

un pui viu de lumină

pentru marinarii orbi

şi pentru copiii care trebuie să înveţe ce-i aia copilărie

pentru că oricine se poate juca atunci când vede cerul senin

şi orizontul pare la o sămânţă de curaj distanţă, dar

îţi trebuie ceva noapte în adâncul inimii

ca să te poţi juca printre gheţarii care se topesc în jur

când valurile se ciobesc deasupra ta şi cioburile lor îţi intră nepoftite în ochi.

teren minat

faţă în faţă cu tine,

îmi înec paşii

ca pe nişte pisoi

mult iubiţi.

în spate, ei ar fi

victimele paşilor tăi

mai rapizi şi mai aritmici

decât ai mei,

nişte tigri

care nu îşi recunosc

strănepoţii.

la stânga, spre estul

care era cândva inima ta,

sunt doar ruine acum.

continuă doar un război rece

şi mă tem că din cauza ta

îmi va face pneumonie

istoria.

în faţă, pe cel mai drept drum,

mă aştepţi cu braţele deschise

ca nişte săbii îndrăgostite

de sângele curgându-mi pe obraji;

mi-e groază să te privesc în ochi

şi să îmi dau seama că a îi deschide

pe ai mei către tine

nu schimbă nimic, căci coşmarul

a evadat din noapte şi mi-a asediat

fiecare minut ca o coală de hârtie

goală de sens.

la dreapta, să fug cu prietenii spre alte zări

este ilegal în ţinutul gâtlejului tău

şi poate de asta dai drumul din lesă

tuturor gândurilor cu incisivi de ţipăt

să facă zdrenţe din mine

şi să le dăruiască cerşetorilor

drept experienţă coaptă

până i-a crescut zeamă de înţelepciune

în măruntaie.

înăuntru, explodează cerul

într-un tunet

şi eu, asurzită, mă prefac în confetti

de lumină la apus

sfâşiată de ghearele nopţii

din vocea ta plată.

nu am unde să mă duc. stau nudă în faţa ta, nemişcată

ca ideea unui copil pedepsit pentru că a respirat adânc.

virgină vestală dinainte de a mă naşte, doar veghez

ultimul foc din mine, să nu se stingă.

cuvinte târzii

culeg pentru tine cuvinte târzii

ca lacrimi din bărbia copacilor

care nu au ştiut să-şi îmbrăţişeze luna

cât era noapte.

îmi îndoi ochii

şi îmi modelez inima

pentru că acum mai am doar linişte

din care să îţi creez

aceste cuvinte târzii ... atât de goale de silabe

pe cât încărcate de sens.

mă întind spre tine

pe un vers ca o ramură subţire

şi mă prefac în umbra ta.

şi tac în cor cu lumina ta

mai pală decât aş fi vrut

şi mai preţioasă decât am ştiut.

mă sparg de malul trecutului ca un val.

mă împinge vântul către tine

şi renaşte în mine iubirea

... ca un cal troian?

stau la margine de drum şi culeg

zgomot alb pentru ieri

din praful rămas de pe tălpile tale;

nu am nimic nou să-ţi ofer;

doar că astăzi, pentru un minut, 

în onoarea ta -

întunericul de negrăit din gâtlejul meu

este Altfel.

chinurile noptii

corpul meu este doar o vază
în care floarea somnului îşi deschide petalele
una câte una, până la ultima
picătură de amorţeală -

dar flăcărilede durere ale patului
îmi redeschid cu încăpăţânare ochii
precum un soare senil în miez de noapte
care a uitat cum se apune.

puii de coşmar

puii de coşmar
în şir indian
se bagă la somn abia spre amiază,
când îţi ştergi ochii de firimiturile de lacrimi
şi îţi croieşti pijamale noi
din cele câteva fire de păr
care ţi s-au sculat pe spinare azi noapte
şi, somnambule, au înotat în balta mică de sudoare
până la fruntea ta încreţită de uitare.

puii de coşmar
îţi fac piu-piu la ureche
în miezul liniştii, unde eşti fără apărare
şi nu-ţi mai aminteşti de ce
povestea asta în care răul învinge binele
nu-i adevărată,
cel puţin nu neapărat şi nu de fiecare dată.

puii de coşmar au speranţa de viaţă
măsurată-n minute lungi
şi-n picături elastice de ceaţă,
mor repede şi dor verde
ca nişte cai pe pereţii sufletului
după care eşti nevoit să alergi în continuare
până te trezeşti cu adevărat
şi reuşeşti să îţi scrii ţie însuţi
o poezie de soare,
cu alt final.

până la urmă, înainte de a cădea noaptea
şi de a face din nou ţăndări cerul,
tu afli zi după zi
tot mai sigur, tot mai alb pe negru,
că orfanilor puişori de coşmar
le este mai frică de tine decât ţie de ei.