monologul unui trifoi cu trei foi

ne-am împletit
până am format rădăcină comună
în grădina lui hades
pentru că nu există respiraţie fără moarte.

pe rădăcină
au crescut mai multe flori
decât am învăţat noi să numărăm
şi atâtea buruieni
încât grădinarii ezită să mai înceapă
plivitul.

deasupra florilor, ne cresc copaci.
copaci tineri
care abia acum se încarcă de fructe
şi încep, încet, să cuprindă lumea
într-o binecuvântare de umbră.

şi uite, uitaţi-vă bine
cum deja ne cresc ramuri tuturor
chiar dacă nu suntem toţi verzi
întregul an.

minunat, tună
şi ni se ceartă frunzele.

ne este atât de uşor să cădem în vânt.
dansăm pe ritmul pierderii
din cauza refrenului obsedant
şi nu mai ascultăm
muzica de fond a paşilor împreună.

ce ştim noi
despre sevă?

cât suntem de acord
să auzim
despre seminţele de adevăr
şi cum se plantează ele
ca să ne înflorească iubirea?
cum ne putem face fotosinteza
când avem un singur soare
şi, orbiţi de strălucire, nu mai privim
cum ne înverzim unul pe altul
în fiecare clipă?

viaţa este molipsitoare
în grădina asta.

iar când vântul ne îngenunchează,
eu văd un cor de frunze
care fac repetiţie pentru concertul existenţei
de-a lungul întregului curcubeu.

da, am primit furtuna
cu braţele deschise
în măduva oaselor;

acum e timpul.

ne amintim că suntem
împreună
într-o grădină destul de paradisiacă
şi ia multă răbdare

să atingem cerul
cu vârful fructelor noastre.