tristeţe

înot contra curentului
spre un ocean mai liniştit

deşi mǎ doare sǎ îţi spun
ca din senin
cǎ nu sunt sigurǎ dacǎ mai cred
în linia orizontului
care ţi se încreţeşte pe faţǎ când îmi zâmbeşti
şi te doare sǎ îmi asculţi
cântecul ǎsta de lebǎdǎ
pe care tu nu vrei sǎ îl auzi
iar gâtlejul meu se împotriveşte sǎ-l cânte.

înot contra curentului
pentru cǎ am învǎţat de la tine
cǎ aşa cresc
mai puternicǎ, mai frumoasǎ
de fiecare datǎ când îmi las sufletul
sǎ nǎpârleascǎ
fiindc-aşa-s anotimpurile.

vin şi trec.

gâtul tǎu se înnoadǎ
cu vocea mea
şi ne suntem dragi unul altuia
cum îi este vaporul naufragiatului
şi pânza, vaporului.
vaporul îşi iubeşte pânza
chiar şi când nu i se dǎ voie
sǎ o picteze.

aşa cǎ mǎ molipsesc
de rǎul tǎu de mare
cum şi urechile tale
s-au lǎsat rǎpite
de nisipul claustrofob
prins în scoica mea:

ne înţelegem
printre suspinele valurilor.
îmi adǎposteşti
cântecul afon de lebǎdǎ
în inima ta
şi eu îţi primesc
orizontul strâmb, tangibil
în amprentele unei poezii.

navigǎm demult împreunǎ.
uneori suntem atât de flǎmânzi
încât ne sǎturǎm cu câteva îmbucǎturi
…
împǎrţim tristeţea
ca pe ultima felie de pâine
între noi, doi pescari ghinionişti

şi ai naibii de creativi
în a gǎsi liniştea
chiar între douǎ acorduri
la chitara pierderii.