m-a lovit,
plat
şi jegos de lumină care distruge,
dintre urechile lui ca două cremene.
vocea lui era ca cerul
din care credeam că am fost izgonită cândva
pentru că mă durea spatele
de trecut şi de viitor şi de piele înroşită
şi de iubire care mi-a ieşit cioburi, cioburi
din cutia toracică
şi cum altfel să-mi explic agonia, decât
că poate, cândva, înainte de frică,
am avut aripi.
buzele lui
numai bune de sărutat cu marginea ascuţită a tristeţii mele
s-au apărat.
m-au lovit
fix între pre-supusele aripi fantomă
şi, în loc să se oprească universul în loc,
să albească şi să înceapă să se micşoreze
că eu sunt muritoare
şi că el îmi plesneşte poezia cu dosul palmei unui cuvânt
surd,
eu am plâns
şi el a tăcut
şi, printre scântei,
a fost loc de viaţă,
dar moale şi pâlpâindă
căci cremenele au fost udate
şi între noi nu mai există foc;
doar lacrimi
şi binecuvântările tăcerii
dintre cuvinte,
care încălzeşte.
iată. plouă.
cioburi, cioburi de iubire,
după ce au tăiat cerul cu cruzime,
hrănesc trandafirii călătorind spre
înmugurire.
No comments:
Post a Comment