fiecare fir de iarbă
îşi merită verdele,
aşa-mi spuneai
când încă erai soare
şi aveai destulă lumină
pentru toţi
şi la propria-ţi lumină
mă vedeai pe mine
îndoindu-mă
că pot dărui lumii,
din seva mea păcătoasă,
flori.
*
puţi a spini
şi rareori îţi mai simt
parfumul de trandafir,
aşa mă striveşti azi
sub talpa aspră a unui cuvânt.
te-ai chircit
alb şi rece
şi verdele nu mai e de ajuns
să merit înaltul senin
în ochii tăi.
*
îmi zboară seminţele
în toate direcţiile
şi nu ştiu dacă vor găsi pământ
să se mai nască iubire din ele
şi tu ai uitat
că aproape mă conviseseşi
că şi păpădiile suntem flori.
nu orice fir de iarbă
îşi merită verdele,
mi-ai şoptit azi dimineaţă
când plângeam rouă,
dar ai în miezul tău
un strop de lumină din lumina
mea
şi nu sunt pregătit să renunţ
la lupta de a te transforma
în altceva.
*
rămân sub ochii tăi.
statuie de ceară verde.
un fals. un vas care să conţină
viaţa artistului
şi da, pentru că rămân în muzeul
dedicat ţie,
îmi merit picăturile care se
topesc la flacăra zilei de ieri
şi curg din mine pe podeaua de
piatră
şi sunt măturate de aici
şi rămân de fiecare dată mai puţin
eu.
No comments:
Post a Comment