monştrii cu ochi de soare

mă lupt cu fiecare

din adâncul oaselor

şi, după fiecare

monstru cu ochi de soare

urmează altul

parcă mai mare ca cel dinainte.

din când în când,

mi se strecoară şi câte un

hoţ de buzunare cu ochi de lună

pe sub pleoape şi-mi fură somnul

când uit să-mi închei fermoarul la geanta nopţii

de durere, de frig şi mai ales de tine ...

*

când eram mică, n-am fost

avertizată că există baubau

şi de-asta el a reuşit să-mi ardă-n obraji

asfinţituri roşii

ca şi cum mi-ar aminti clipă de clipă

pentru tot restul vieţii

cât de talentat îmi este sufletul

la arta sângerării ...

totuşi eu am avut

curajul

să uit.

să zâmbesc oglinzii.

să iubesc lumina din tine

reflectată în mine.

să privesc oamenii în ochi

şi să îi văd pe ei, nu doar

răsărituri care mi-ar putea aduce

sfârşitul.

*

dar tu m-ai cunoscut

dincolo de picăturile de ploaie

prin care lacrimile mi se vedeau

ca nişte curcubeie.

tu m-ai învăţat meşteşugul

mai mult decât cinstit

de a construi, cuvânt cu cuvânt,

curcubeul meu cel adevărat.

iată acum, că tu - cel ce m-ai văzut

fără oglinzi şi caleidoscoape

drept în plămânii uneori prea leneşi

să respire altceva decât pământ,

tu

mi-ai dat

şah mat

şi ţi-ai dezvelit într-un rânjet

dinţii de soare

trădător

iarna

*

şi acum

tăcerea mea -

ca everestul.

eu - un începător.

sunetul sugrumat de alb

mă escaladează

pe mine.

pe mine - 

întotdeauna complement,

niciodată subiect.

şi tăcerea, poate mai mult decât cuvintele -

tot un dar de la tine.

prescurtare de la "da, dar ..."

*

şi se lasă cortina peste

iubirea mea cu mâna întinsă

şi rămâne doar umbra din mine

în faţa publicului

mereu prezent când nu a fost invitat

şi tu pleci ca maestrul artist

care şi-a terminat opera

în timp ce trebuie să înfrunt

fiecare monstru cu ochii de soare,

rând pe rând, să nu mă doboare

chiar dacă în fiecare din ei doare mai tare

să privesc oamenii în ochi.

*

cu prea drag,

subsemnata, supusa umbră,

singura parte din mine

spre care încă mai priveşti.