ochii ăia albaștri

când nu te mai caut,
te deschizi
ca un nufăr
subnutrit de speranță.

în ochii tăi albaștri
se încruntă cerul
ca și cum ar trebui
să citesc printre rânduri
o pagină goală

sau poate doar sufletul meu
este deja prea cărunt.


astăzi te recunosc pe jumătate,
cu gura căscată și ochii
precum niște comori agorafobe
care tînjesc, totuși, să fie găsite
de tine
și să mă recunoști
în mirarea și iubirea
și iertarea și remușcarea
și susul și josul
pupilelor mele dilatate
când îți gustă din nou
vocea.


ochii ăia albaștri.
norii de furtună
care aleg să rămână
tăcuți, pe cer, gri
și cumva senini.


între timp, eu am învățat
să fac fotosinteza -
soarele trece prin mine
și știu că nu rămâne neschimbat -

dar tu, oare ai învățat
să deznozi limba verdelui
din vechiul meu albastru neconsolat?


tu nu te încrunți.
lacul adânc care ți-e suflet
nu reflectă cerul însorind din mine,
cel puțin, nu la suprafață.
astăzi nici eu
nu am aruncat pietre în lac
să fac valuri;

dar mi s-a ridat inima
unde nu te-ai uitat tu niciodată
nici când ne priveam ochi în ochi
și când m-am uitat în toare oglinzile
azi, să văd dacă mai e rămasă în mine
vreo firimitură de seninătate,
să ai după ce mă recunoaște,


nici eu nu m-am recunoscut --


dar în ochii ăia albaștri
știu să citesc și să te regăsesc,
pentru că în ochii ăia albaștri
eu m-am născut și am murit
cândva, demult, într-o zi cu furtună și soare.