cândva demult
aveam verdele hotărât al frunzelor în plămâni
cândva demult
tu îmi erai soare
şi conştiinţa mi-a aţipit
şi-am uitat ce-i ăla timp
cândva demult
de atunci
m-ai fiert la foc
mic în iubire prea mare
până mi-au apărut
vânătăi de zâmbet
pe genunchii în
care stăteam fără să-mi dau seama
şi de atunci
numele tău pe
buzele mele
are gust de sfârşit
şi de pământ şi de nimic
dar parcă n-aş
pleca încă de-aici
pentru că îmi
miroase a ploaie inima
şi mi-e poftă de
curcubeu
dar nu de orice
curcubeu
mi-e poftă şi
mi-e viaţă numai de curcubeul
care se ghiceşte
între frunzele arămii
cu care umbra ta
mi-a acoperit inima
cândva demult
aveam verdele
hotrât al frunzelor în plămâni
şi foşnea cu
vocea ta
dar acum sunt
doar vânătăi de zâmbet în moalele capului
şi muşcături
turbate din miezul de ceaţă al stomacului
şi eu nu vreau să
plec vreodată de-aici
pentru că îmi
miroase a ploaie
şi mirosul de
ploaie este cel mai curcubeu cadou pe care îl voi primi
şi eu aş prefera
să mor aici
între braţele
tale arămii ca nişte frunze strânse peste sufletul meu
care a uitat că
înainte de tine el era curcubeu
No comments:
Post a Comment