no is no.

nu peste douăzeci de primăveri
că-mi poartă noroc părul de argint.
nu ca din seninul
privirii unui oarecare întâlnit la timpul potrivit.
nu cu aroma amară a resemnării
că vreau să las celule din mine
ca niște urme vii de poveste într-un univers rece
pe o planetă cât un purice.
nu pentru că mă tem de singurătatea
a două picioare bătrâne
într-o iarnă pe care nu știu dacă o apuc

barca înceată a corpului meu
savurează lacul adânc al vieții
și inima mea vâslâ și peisajele prietene
ajung. mă umplu de soare.
sunt picătura de ploaie în care se joacă toate culorile.

nu înseamnă nu
chiar dacă îl rostesc cu toată gura
și pe limba ta are textură aspră, de necrezut.
uneori speranța înseamnă să mă așez
pe un trunchi de copac
și să inspir toată pădurea
fără să vreau să îmi schimb drumul
sau să fac o aglomerare urbană
din ceea ce este sălbatic în mine.

spațiul meu sigur este
respirația ușoară în cor
când te așezi lângă mine pe trunchiul de copac
și stăm împreună și nu îmi spui
nici cu o urmă de sprânceană ridicată
că nu-ul meu limpede, centenar
ar putea fi doar un pui de da.

epidemie de ofilire

te aştept

ca pe o gură de apă rece de izvor

în deşert

după ce m-au despădurit

pădurarii

daltonişti, plictisiţi

de triluri de privighetoare

şi de ritmul ierbii

şi de animale care ucid numai de foame.

ce om neînflorit

vrea să trăiască 

fără furtuni de vară

pe pielea şi pupila goală?

despre respect şi cai mov pe pereţi

eu văd lumea prin altă culoare decât tine.

complementaritatea noastră ţipă din irisuri,
ţipă ţipătul ploii, ţipă pe acoperişul inimilor noastre
ca un câine căruia tocmai i-a murit omul.
ca un sens care şi-a pierdut viaţa şi acum umblă pe străzi,
suflet nud în căutare de carne şi de uitare şi de lumină.

toată treaba asta cu fâşiile diferite spintecate din maţe de alb
a devenit de-a dreptul existenţială între tine şi mine -
separaţi, surzi, bolnavi de singurătate-mpreună,
ne luăm la trântă pe sârma unei emoţii
cu echilibru şubred şi data de expirare trecută
de două secole şi-o stea norocoasă.

astăzi, tot ce vreau este să tăcem tăcerea lunii împreună.
să nu mai conteze plânsul norilor -
să avem inimi cu coajă de pepene
şi curajul să ne privim în ochi
când eu simt cai verzi în copaci
unde tu crezi că alăptezi mânji mov pe pereţi înguşti.

astăzi tot ce vreau este să şoptim în cor că niciunul dintre noi
nu cunoaşte încă lumea din tot albul sufletului,
dar nici nu o pângăreşte din tot mâlul braţelor uneori prea scurte
sau limbii uneori prea aspre şi agramate în lipsa de structură a Iubirii.

(rămas) bun pentru bun (venit)

celui care mototoleşte stele
ca pe nişte bucăţi de sugativă uzate
şi le aruncă la gunoi

îi scriu azi:

*

da’ mai înnoadă-ţi singur
propriile tălpi fundă peste fruntea-ncreţită
sărutându-ţi ochiul drept cu unghia degetului
mijlociu de la piciorul stâng
trecut prin inimă!

ia, luminează-ţi propriul sistem solar!

de ce să primeşti tu viaţă
fără să plăteşti nici măcar
cu un ban de zâmbet?

*

eu am să plec acum
într-o lume nouă mie.

o lume unde, dacă ofer
un buchet de flori
din grădina timpului,

voi fi plătită
greutatea sufletului meu
în raze de lumină.

poate că sunt începătoare
în arta primirii înapoi,
dar cred că mă voi descurca
în hăţişurile terogurilor şi
mulţumescurilor

fără tine.