nuanţe de amar

prima zi cu nori 

în leagănul din curte 

vântul de toamnă 

aduce miros de cafea 

şi zâmbet pe faţa doamnei. 

 

*

 

departe 

pe plantaţie 

mâini de copil 

se întind după boabe - 

soarele şi sudoarea.

Degustare de Viaţă

Erai o străină
și m-ai invitat la o poveste tristă,
dar nu te cunoșteai atât de bine încă
așa că ai pretins că mă inviți la o cafea
cum nu mai băusem eu niciodată.

Amarul din ea și amețeala din baia cu bec verde după
meritau savurate la fel de mult ca dulceața laptelui.
Mama vacă. Iubirea care n-a fost.

Mi-ai spus povești pe care nu le meritam
și mi-ai dăruit idei în care încă nu întrezăream diamantele.
Am plutit puțin mai lin pe lacul
unei vieți solitare, respirând adânc
același aer ca tine.

Tu care după ploaie simțeai curcubeul în oase
într-o cameră fără ferestre
cu oameni care nu vorbeau aceeași limbă ca tine
deși foloseau aceleași cuvinte
și aceleași poziții
și prin venele lor curgea același sânge.

Eu nu am știut niciodată unde cade lumina,
în ce punct se despică precum un pește mort
în căutare de icre, și găsești în el
perle de promisiune divină.
N-am știut nici când lumina din tine
a căzut pe umbră infertilă - doar pentru un moment -
și un ecran alb-negru te-a despărțit de spectrul vizibil
și de semințele de văz pe care ochiul de om
încă nu le poate culege.

Nu am citit printre rânduri
decât ceea ce nu se scrisese încă în mine
și un strop de empatie de la tine,
care m-a mângâiat ca pe o floare în furtună
la finalul călătoriei tale, în mijlocul pădurii care
sunt.

M-ai invitat la o poveste tristă
cu iubire și tâlc și mă bucur
că am rostit câteva propoziții în cor
care, pe papilele mele gustative, au fost
peisaje de primăvară
cu aromă de speranță subțire, pe care nu am văzut-o
dar, iată, o simt în mușchi,
vocea ta curgând ca un fluviu prin mine
cu tot ce a fost mai melodios în izvorul
întâlnirii noastre întâmplătoare.

viaţa în jurul cozii

în jurul cozii se-nvârt

visurile domesticite

te guduri ca pisica

la picioarele unui gând

tu în pijamale

când soarele

îţi zâmbeşte larg

a amiază

îţi intră lumina în riduri

plină de ironie

în timp ce scrii

un vers care nu rimează

despre cum va fi

ce gust va avea succesul

atingerea texturii de catifea

întors rebotezat

de pe culmile curajului

bei un pumpkin spice latte

ca o revelaţie materializată

în formă de lichid

dar doar ca să

plantezi seminţe de posibilitate

în solul fertil din spatele ochilor tăi

te întinzi pe pat

precum margarina

pe o felie de pâine

şi se rupe ceva din tine

căci somnul a rămas

singura grădină în care mai

visezi

ritual

noaptea din ceaşcă

e albă. am făcut spumă

laptele care a curs

din ochii tăi în muşchii mei.

i-am rupt cuvintele de calciu

până am gustat acidul din ele.

zeama de boabe râşnite din ceaşcă

e uleioasă ca somnul meu,

nu mi se lipesc visele de pereţii

din porţelan

şi uite-aşa mă trezesc la prânz

că încă nu am făcut nimic

decât să simt.

zahărul din ceaşcă

e trădător. mă provoacă

să regurgitez amintiri

cuneiforme -

le compar cu gânguritul

de când nu puteam mai mult

şi nu mi s-au sincronizat emisferele

cerebrale în dansul dimineţii de cupru

să înţeleg de ce comparaţia asta

este o poveste fără final,

nu sensul de la finalul poveştii

noastre - nu am cum să găsesc

zaţ de iertare la fundul ceştii.

inconștiență

s-a amărât cafeaua când a auzit

noaptea curgându-mi încă prin vene,

cascadă care te provoacă să o domesticești

apoi fuge, se strecoară printre pietre

și plesnește pământul nepângărit încă de tălpi

și de visuri ce rămân tot mai departe în spate..

e nevoie de multe și lungi minute

ce se topesc adesea în ore

rătăcite-n grabă într-un pătrat pe calendar,

iar în unele zile nici până se satură soarele

nu îmi dau seama

ce miracol este să poți

irosi un an proaspăt, abia scos din cuptorul stelelor,

ca să ploi peste un singur om care dansează.

izgonirea dintr-un loc care nu a existat

mi-ai fost sirenă
în urechile mele din celuloză.
m-am îmbibat de iubirea ta
ca de apa vieții despre care se cânta în basme
și am uitat intenționat
că basmele nu sunt pentru copii
iar picioarele mele s-au mai murdărit de pământ înainte.

tu mi-ai fost sirenă
și eu ți-am căzut în plasă.
inversați, îndrăgostiți,
tălpile tale mi-au ajuns până la frunte
și nu am observat, de bucuria unui sărut părintesc
în seara fiecărui anotimp al sufletului.

am ajuns dependentă de tine
cum e marinarul dependent de cerul
de peste triunghiul bermudelor.

m-ai hrănit cu căldură aproape digerată
direct din sufletul tău de zbor liber.
m-ai Bine-Cuvântat până am renăscut
și, privindu-mă prin ochii tăi, m-am crezut, în sfârșit, Poezie.

era paradisul coborât de jos în sus
cu nori de zahăr și curcubeu
acolo, la tine în brațe, mirosind a cafea
proaspătă cu aromă de posibilitate
și a semințe încolțite de încredere.

*

brusc,
am Știut.

mi-am amintit că nu există ocean,
ci doar tsunami în așteptare.
au avut ecou în mine toate viețile
pe care le-am murit înainte
lângă sirene mai modeste decât tine.

mi-am amintit pentru că m-ai izgonit
cu o lovitură de cuvânt.
o ploaie ca un bici. nici măcar furtună.
doar un bobârnac de frig banal,
demonstrativ fără curcubeu -
o promisiune a lipsei de speranță.

ce rușine!
să fiu izgonită brutal
dintr-un loc care niciodată nu a existat,
de dragul căruia am plâns sânge real
și mi-am vândut visurile unui măcelar
ca și cum i le dăruiam lui făt-frumos.

ție.

tu, care mi-ai fost sirenă atât de dragă
încât am încercat din toți mușchii iubirii mele de copil maidanez
să uit, să uit, să uit pentru totdeauna
că sirenele nu există.

dorul și mirosul oceanului
și culorile pe care nu le-am putut crea singură decât orfane de curcubeu
s-au asortat prea mult cu ochii tăi fierbinți
când îmi spuneai că sunt fum, că îmi merit focul
și că tu nu mă vei lăsa să îmi dau degeaba ultima flacără.

*

iată
cât doare;
acum și tu mă vezi
prin ochii mei -
un blestem
care nu a fost niciodată poezie.

împǎrtǎşire

vreau doar sǎ fim
o ceaşcǎ bunǎ
de cappuccino 3 în 1:

eu, boabele de cafea
râşnite pânǎ miros
a dimineaţǎ,
te rog sǎ îmi primeşti
darul luminii.

clǎdesc ziua
ca pe un castel,
cǎrǎmidǎ de rouǎ
peste cǎrǎmidǎ de vis.

tu îmi eşti lapte:
mǎ întregeşti,
îmi dai substanţǎ.
mi se îmblânzeşte textura
şi îmi prefac zaţul
în gust fin-amǎrui,
ca un coşmar care te amuzǎ
odatǎ ce te-ai trezit.

mǎ declar fericitǎ
cu o atingere de zahǎr
simplǎ.
ne dizolvǎm
unul în altul
şi amândoi, într-un zâmbet.

ani întregi
mi-am rǎsucit limitele între degete
ca şi cum aş fi fost
desenatǎ de un pictor sadic
cu braţele şi picioarele
întinse la maximum, încercând
sǎ împing ramele tabloului,
sǎ le mut din loc.
lecţii de zbor, aşa îmi numeam eu
suferinţa.

astǎzi, iatǎ, îmi este de ajuns
cǎ suntem împreunǎ
o ceaşcǎ de cappuccino 3 în 1
pe care o beau în cinci minute
şi pot sǎ alerg un an
prin parcuri, biserici, sǎli de operǎ, piste de atletism,
alerg pânǎ la capǎtul curcubeului
fǎrǎ sǎ obosesc.