lupta pentru sensul vieții

mă țin strâns de un fir de poveste
să nu cad în abisul ochilor lui
în care eu sunt praf de copilărie întoarsă pe dos
prizonieră-n fascicolul de lumină divină care este el.

îmi repet cuvintele ca pe o rugăciune pentru sens.
îmi transpiră degetele și fac bășici
de la disperarea cu care mă țin
de perspectiva asta asupra istoriei,
fereastra preferată prin care îmi privesc viața
dimineața când cafeaua e prea amară
și cred că nu mai există zahăr în lume.

nu îmi permit să uit ce nuanță mi-au părut ochii lui
ieri la 19:37:59 sau cum i s-a crăpat vocea
ca un tunet când i-am arătat că poartă în spate nori
și mă privește numai prin ei.
dar cu atât mai puțin îmi pot permite
să uit ce rol joacă nuanța și tunetul crăpat
în povestea de bronz oxidat a vieții mele.