stockholm

rămân

ca un vierme sub pleoapele putrezite

ale nopţii cu tine

pentru că încă mai ai din când în când

cicatrici de soare pe piele

şi nu ştiu dacă mai am timp

să găsesc ceva mai luminos

la care să-mi fac fotosinteza

decât inima ta -

inima ta

ce ocupă prea mult spaţiu

în aerul pe care îl respir

prin nările sufocării

te inspir

lacomă de iubire, vai, cât întuneric!

îmi uzez dinţii ca pe nişte sculptori

constructori de piramide

care îşi trăiesc viaţa să te dezbrace de cer

până se văd zeii cu ochiul liber

dar nu în viaţa asta

şi poate tot raiul

a fost doar o mitologie

creată, folosită, acum doar hieroglifele de ea.

acum doar uitarea de mine.

m-am uitat

în tine

şi zărind atâta umbră

te-am confundat

cu o oglindă

ca să cred că este un privilegiu nebănuit

să rămân în corpul tău bântuit

- da, încă îmi pot face fotosinteza

mică, dar esenţială

la razele sorilor

cicatrici de bunătate

ce-ţi ies din când în când pe piele.