ca prin vis
se spulberă, stâlp cu stâlp,
fortăreaţa copilăriei mele,
cea din trecutul preistoric,
de când încă nu eram copil.
aici eroii se transformă în pietre;
ochii sticloşi de suferinţă, în nisip.
o voce senină îmi dă de ştire
că Uraganul mi-a mai nimicit
o cărămidă fărâmicioasă de iubire,
apoi iese soarele ca şi cum n-ar avea
timp decât să se joace printre morminte.
pe şantierul ăsta, transpir de douăzeci şi şase de ani
construindu-mi, lacrimă de rouă cu rouă de cristal,
un castel al Încrederii. aici praful şi ţărâna
sunt sfinte.
cândva erau primele trepte, cele care m-au împins
spre nori cu capul înainte, ca o mamă când fătul, deşi pregătit,
mai are jumătate de pas până la primii lui paşi.
astăzi îmi mai transpiră doar ochii
dând mâna văzului
prin lentila înceţoşată a timpului
cu primele soluri în care am prins
timidă rădăcină,
cu primele mame, cu primele versuri
mai mult împrumutate decât simţite.
astăzi, acea lume îmi înfloreşte zilnic în piept,
ca o sumedenie de muguri de inimă.
scriind, am depăşit graţia gimnastelor de ieri -
astăzi am curajul să fiu copil
şi, citindu-mi iubirile în palmă,
am învăţat în sfârşit să fiu eu.
No comments:
Post a Comment